Inaptocrația (II): Vicierea mediului de afaceri
(Continuarea Editorialului din 7 februarie 2024)
INAPTOCRAȚIA = un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleși de către cei mai incapabili în a produce și care, împreună cu membrii societății care sunt cel mai puțin în stare să se întrețină singuri sau să se realizeze, sunt recompensați cu bunuri și servicii plătite din confiscarea avuției și muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă. (Dicționarul Larousse)
Cu toate că industria românească a fost făcută amintire de lotri carnasieri ai neamului, mulți dintre ei nu au fost trași la răspundere, totul fiind urmare a neîndeplinirii legale a atribuțiilor de către entitățile de control, alături de organele urmăririi penale, dar mai ales prin neînfăptuirea unei justiții, conform celor mai cunoscute principii de drept, adoptate de practica judiciară lăudabilă a statelor avansate.
La noi, în mare parte, a funcționat o justiție aservită politic, spre dezamăgirea multor români de bine, care știau că într-o democrație adevărată singura dictatură admisă este dictatura legii, axiomă în sens pozitiv, ignorată voit. Astfel, s-a ajuns, spre exemplu, ca după ce României îi fusese lichidată, cu grabă suspectă, până la sfârșitul anului 1990, flota comercială, a patra din Europa, și compania de pescuit oceanic, una dintre cele mai mari din lume, nimeni să nu răspundă, cum se impunea. Aceeași lipsă de tragere la răspundere a apărut și în cazurile Canalului Dunăre-București și căii ferate Vâlcele – Rm.Vâlcea, abandonate doar ca urmare a unor ambiții personale ranchiunoase, deși erau construite în mare parte.
Punând la socoteală și faptul că, în general, pentru marele dezastru produs în domeniul economic nu a fost întocmit niciun dosar semnificativ care să ajungă în instanță, finalizat prin condamnări exemplare, dezamăgirile celor cinstiți sunt mari, văzând în ce lipsă de tragere la răspundere s-au desfășurat multe. Mai întâi, după ce nu au acceptat privatizarea gratuită, în masă, în procent majoritar cu salariații și pensionarii, propusă de Ion Rațiu în mod echitabil și eficient, adevărate adunări generale ale acționarilor nu au avut loc, asimilate cu acestea fiind întrunirile dintre directori – împuterniciții statului, numiți politic prin norme legale care perverteau adevăratele principii de drept, urmărindu-se înlăturarea răspunderii și, astfel, niciodată nu au fost sancționați în niciun fel pentru modul falimentar de conducere.
Dacă patrimoniul întreprinderilor de stat ar fi încăput pe mâna celor care-l creaseră, ar fi fost bine ,,păzit” de furturile prin ,,SRL-urile căpușă” susținute voit de directori, împuterniciții statului și politicienii guvernanți în interesul scurgerii avuției în interese personale.
Ca să mimeze susținerea economiei de piață, potentații postdecembriști au dat voie multora să devină ,,patroni”, când în realitate erau negustori care trăiau în iluzia că sunt patroni, dar după o vreme pentru mulți trezirea la realitate le-a fost crudă, când au început să dea faliment pe capete, în timp ce potentații și acoliții lor deveneau adevărații patroni și strângeau averi pentru ei și generații de urmași.
Slaba aplicare a legilor, sau tendențios aplicate, multe voit promulgate cu vădite imperfecțiuni să dea posibilitatea interpretării în folosul celor care le încălcau, a dus la crearea unui mediu de afaceri bolnav, în care guvernanții inaptocrați au susținut politic așa-ziși patroni, în realitate negustori puși pe bișniță, pentru ca împreună, ajunși mari și tari, porniți pe căpătuială, să se dedea la tot felul de pehlivănii, fără niciun fel de rușine, departe de responsabilitatea pe care trebuiau să o aibă față de cei în viață, dar mai ales față de urmași.
S-a ajuns până acolo încât au fost înlăturate voit bariere legislative care se opuneau distrugerii și jafului, așa cum s-a întâmplat cu dezincriminarea bancrutei frauduloase, infracțiunea care pedepsea provocările de falimente în mod voit. Această dezincriminare este cel mai strigător afront adus cinstei și bunei cuviințe, nimic altceva decât un act gândit de proscriși, apostați cu mentalitatea trăirii numai în afara legilor. Practic, dezincriminarea bancrutei frauduloase a dat cale liberă falimentării voite a fostelor întreprinderi de stat, în scopul pervers al ajungerii la demolarea și vânzarea lor ca fier vechi.
Concurența neloială, prin care afacerile potentaților politici sprijiniți de serviciile secrete au înlăturat din mediul concurențial întreprinzătorii potrivnici, a dus la practicarea unor aranjamente exclusive, lipsite chiar de un minimum moral, oripilându-i pe toți cei care erau pentru domnia legii și crearea onestității în afaceri. Ani de zile, în mod deliberat, după ce a fost respinsă privatizarea rapidă cu salariații și pensionarii, a fost tergiversată și înființarea bursei de mărfuri sau bursei de valori, ignorându-se în mod voit recunoașterea faptului că asemenea instrumente ale economiei de piață puteau fi cei mai relevanți indicatori ai modului de funcționare a pieței de capital, în funcție de rezultatele burselor putându-se întreprinde tot felul de măsuri redresorii, pretabile la înlăturarea deficitelor comerciale și prevenirea altora. Printr-o piață de capital înființată urgent, bine urmărită, valorile ar fi circulat la vedere, conform principiului cererii și ofertei, nu pe cele mai dosnice căi puse bișnițărește la cale în mod hoțesc. De o asemenea piață lucru sigur ar fi fost interesați și investitorii străini serioși. În locul lor, au preferat să intre în afaceri unii la fel de dubioși ca negustorii noștri, cărora rizibil li se spunea, chipurile, „patroni”.
Din nefericire, piața adevărată de capital nu a apărut și pentru că nu a fost agreată și cerută de majoritatea cetățenilor cu aceleași slabe cunoștințe în ale economiei de piață, precum guvernanții care, prin minimalizarea rolului burselor, făceau încă o dată dovada slabei pregătiri economice, care nu-i îndreptățea să se ocupe de destinele cetățenilor.
Pătura patronilor rudimentari ai unui capitalism primitiv de cea mai joasă speță, strigătoare la cer, cum se spune, a apărut din foști comuniști privilegiați, susținuți de serviciile secrete, care în mare parte nu și-au creat capitaluri prin afaceri private, bazate pe o adevărată cerere și ofertă în adevăratul sens al cuvântului, ci prin escrocarea banului public sau falimentarea unităților de stat. Au întreprins o parte din afaceri ,,la negru” și prin economia subterană au practicat o mare evaziune fiscală, în urma căreia sume imense de bani au luat alte căi decât cele firești, ale bugetului de stat, șubrezit. Aroganța și lipsa de pregătire a unor patroni în domeniul adevăratei economii de piață, pervertiți moral, dominați de un individualism distructiv, cras, manifestat într-un mediu de afaceri viciat, întreținut de guvernanți de aceeași speță, au lovit dur în milioanele de români obligați să trăiască în umilință și sărăcie, după o muncă de zeci de ore pe zi, cu salarii mici, împărțite în salariu pe ștat și salariu ,,la negru”, prin acesta (ultim) fiindu-le reduse enorm cuantumul pensiilor.
Când s-au asigurat că au devenit patroni mari, au pus la cale păcăleala MEBO, invitând salariații să cumpere și ei acțiuni la societățile comerciale foste de stat, dar în realitate aceste acțiuni nu mai aveau valoare, unitățile fiind devalizate și drept urmare cetățenii nu s-au ales cu mai nimic.
După păcăleala cu MEBO, ca să astupe gura maselor largi de necunoscători în ale economiei de piață adevărate, au trecut la așa numita „privatizare în masă”, emițând cupoanele de 1 milion lei vechi valoare, dar pentru niște acțiuni la societăți comerciale falimentare deja, după ce fuseseră conduse de manageri corupți, numiți politic, nu după criterii profesionale de competență necontestată.
Dividendele cetățenilor care au subscris prin cupoane au rămas și astăzi un vis pentru ei, în decursul anilor care au urmat, nefiind încasate în majoritatea cazurilor, iar acolo unde au fost încasate, sumele au fost insignifiante.
Profitând de mediul de afaceri viciat, au fost capitaluri străine care au venit în România cu scopuri precise, știute de guvernanții inaptocrați cu putere de decizie, acelea de distrugere a unor întregi ramuri industriale românești, așa cum au făcut rușii, care ne-au distrus aproape toată industria siderurgică, să facă loc produselor fabricate la ei. În locul produselor românești au apărut cele străine, unele e drept calitativ superioare, multe aducând, fără dubii, un grad avansat de civilizație, dar acestea, în mare parte prin transfer de tehnologii în spații industriale deja existente, puteau fi produse în țară. Numai că acest transfer era posibil să fie întreprins de marile firme din afară, prestigioase, doar într-o țară fără corupție endemică și care accepta fără rezerve economia adevărată de piață și domnia legii, nu într-o țară cu un mediu de afaceri viciat, cangrenat de practica deplorabilă a comisioanelor cerute la toate nivelurile și pretențiile de împărțire a profitului.
(Va urma).
Victor PANDURU
CITEȘTE ȘI: Inaptocrația (I)
