INAPTOCRAȚIA (IV): Nesusținerea proprietății performante și mediului social echitabil
INAPTOCRAȚIA = un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleși de cei mai incapabili de a produce și care împreună cu ceilalți membrii ai societății – cei mai puțini în stare să se întrețină singuri sau să se realizeze – sunt recompensați cu bunuri și servicii care au fost plătite prin confiscarea avuției și muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă. (Dicționarul Larousse)
NESUSȚINEREA PROPRIETĂȚII PERFORMANTE ȘI MEDIULUI SOCIAL ECHITABIL
(Continuarea Editorialului din 21 februarie 2024)
Atât în industrie cât și în agricultură, proprietatea privată a fost trâmbițată în mod exagerat, prezentată apologetic ca formă sigură de succes economic în detrimentul proprietății de stat, considerată falimentară, fără să se rețină, voit, că mult mai întemeiat ar fi fost să se întreprindă susținerea proprietății performante, care putea să fie de ambele categorii, exclusivitatea uneia sau alteia neavând cum să fie admisă.
În România tranziției se impunea în mod imperios să fie lansată și susținută teoria proprietății performante, pentru că, din nefericire, în cadrul procesului de privatizare clientelar, inaptocrații guvernanți ai perioadei de tranziție, prin pradă și incompetență, adepți ai creării unui mediu al jafului economic, au distrus, printre altele, chiar proprietăți de stat performante, după ce, ca adevărați șacali ai tranziției, au lovit și șubrezit cu voie structurile statului, să penetreze mai ușor în cadrul unităților lui, pentru transformarea lor în locații ale marii corupții.
Este adevărat că erau și cazuri în care statul se dovedise prost administrator, dar de aici și până la a generaliza era o mare diferență, pentru că existau și agenți economici în care statul, puternic implicat, se dovedise un bun administrator al proprietăților sale, ajunse la performanțe notabile.
Este de notorietate că, până la urmă, sub o formă sau alta corupția s-a generalizat, toți inaptocrații ajunși oameni politici sau funcționari cu putere de decizie în structurile administrative, mulți dintre ei și oameni de faceri ,,deghizați”, sau făcând infracțiuni alături de patroni acoliți, au vizat îmbogățirea rapidă prin jaf și distrugere, strângând averi colosale pentru ei și urmașii lor. Aceștia au ajuns adevărați moguli, fără niciun fel de grijă față de neam și țară, ignorată, în mod deliberat, prin transferuri de bani în paradisuri fiscale, modalitate mafiotă prin care statul român a fost păgubit de neîncasările unor impozite și taxe, șubrezindu-i bugetul și așa destul de greu consolidat.
Guvernanții inaptocrați și ciracii lor au vizat, aproape exclusiv, îmbogățirea prin accesul la banii publici, ușor de întreprins cu complicitatea funcționarilor din administrația locală sau centrală, contaminați și ei de marea corupție.
Instituția care conform atribuțiilor legale se impunea să verifice modul cum se administra banul public, respectiv Curtea de Conturi, de multe ori s-a complăcut suspect în lungi tăceri, întocmind foarte puține dosare înaintate justiției, după ce în mod bănuitor militase pentru desființarea procurorilor și judecătorilor financiari din cadrul structurilor sale.
Statul român a fost șubrezit și urmare a practicării unei evaziuni fiscale nemaiîntâlnite, printr-o economie subterană, desfășurată ,,la negru”, în mare parte cu complicitatea organelor de control financiar sau prin lipsa de pregătire a unor analfabeți funcționali numiți politic, în cadrul lor, care nu au reușit să lichideze această gangrenă economică decât în procent nesemnificativ.
Spolierea cruntă a statului român, prin evaziune fiscală, a cunoscut și forma atribuirii preferențiale a contractelor de lucrări finanțate din bani publici, aproape toate fiind perfectate la costuri exorbitante, oripilante pentru oamenii de bună credință, după ce s-a ajuns să avem, spre exemplu, cele mai mari costuri din lume pe kilometrul de autostradă și, în general, achizițiile publice de orice fel să fie prilejuri de jecmănire a banului public, prin costuri care tacit cuprindeau și plățile șpăgilor către funcționarii corupți. În felul acesta, sume care puteau să servească asigurărilor sociale, învățământului, pensiilor, fondurilor de dezvoltare ale comunităților locale, au încăput în buzunarele hoților neamului mioritic.
Aroganța și incultura inaptocraților postdecembriști, semn al unei înapoieri comunistoide crase, au lovit dur în milioane de români, obligați să trăiască în umilință și sărăcie, lucrând la patronii rudimentari ai unui capitalism primitiv de cea mai joasă speță, strigător la cer, patroni care, în mare parte, nu își creau capitaluri prin afaceri private, bazate pe o adevărată economie de piață, ci prin furtul banilor publici sau înșelăciuni economice, în timp ce se foloseau de munca angajaților, ca în feudalism, obligându-i să lucreze cu salarii minime pe economie, zeci de ore pe zi, după care, ca practicanți declarați ai evaziunii fiscale, le mai „împărțeau” și salariul: în salariu pe ștat și salariu ,,la negru”, fără să le pese, în primul rând omenește, că le reduceau substanțial cuantumul viitorului drept la pensie.
Inaptocrații postdecmbriști au creat din România țara cu o mare inflație și un mare deficit bugetar, care au dus la creșteri de costuri pentru populație și accesare de împrumuturi externe cu dobânzi mari, greu rambursabile, timp de generații.
Cât de inapți au fost să conducă guvernanții tranziției, se poate deduce și din găselnița lor, chipurile cu temei economic, de a reduce inflația prin legalizarea ,,caritasurilor”, apariția acestora fiind susținută tacit de guvernele Roman, Stolojan, Văcăroiu și de Banca Națională, pe considerentul că prin mase mari de bani scoase din circulație, luate de la oameni, ar scădea chipurile presiunea inflațonistă.
În realitate, nu s-a ajuns la altceva decât la constituirea unui cadru legalizat – cu complicitatea participativă directă a inaptocrațior – propice săvârșirilor de înșelăciuni, prin care sute de mii de cetățeni creduli au fost păgubiți iremediabil.
De parcă jocurile de tip ,,caritas” nu ar fi fost de ajuns, au fost legalizate Fondul Național de Investiții (blamatul FNI) și Asociațiile Salariaților PAS, create în vederea participării acestora la privatizările întreprinderilor la care lucrau, ambele găselnițe neviabile ale unor guvernanți, înapoiați profesional, analfabeți funcționali, pe deasupra și corupți, fără viziune economică performantă. FNI-ul, prin folosirea fondurilor în scopuri dubioase, a dus la păgubirea a peste șase de sute de mii de români, care niciodată nu au mai avut posibilitatea să-și recupereze banii, iar PAS-urile – care au mizat pe împrumuturi bancare, după ce pentru așa ceva băncile au cerut garanții/ipoteci chiar pe proprietățile private ale salariaților membri, practic s-au autodizolvat, fără să mai poată participa la privatizări. Multe PAS-urile au ajuns la dizolvare și neatingerea scopului pentru care fuseseră înființate și urmare liderilor de sindicat care le-au condus, puși pe însușit sume de bani în interes propriu din contribuțiile membrilor, sau prin săvârșirea de inginerii financiare hoțești. Cea mai cunoscută inginerie financiară a fost aceea prin care economiile anuale la fondurile de salarii, în loc să fie transformate în fonduri de premiere salarială, cu complicitatea managerilor, au fost virate în conturile PAS-urilor, chipurile să fie creat un fond pentru ajutorarea salariaților la cumpărare de acțiuni în momentul privatizării societăților la care lucrau. Numai că sumele astfel deturnate au fost folosite de liderii sindicali pentru intrarea în afaceri, chipurile, pe motiv să fie sporite prin dividende încasate, dar, când salariații s-au interesat de situațiile contabile, au constatat că banii fuseseră investiți ,,neinspirat” în afaceri nerentabile. Totul a fost o mare pierdere pentru salariați, nu și pentru liderii sindicali care acționaseră aproape exclusiv în nume propriu în afaceri – de multe ori și prin săvârșire de infracțiuni – de pe urma cărora abținuseră oneros avantaje materiale.
Prin ,,caritasuri”, FNI și PAS-uri, s-a răspândit, printre români teama de a investi în societăți comerciale, mai ales în cele prin subscripție publică, societatea românească fiind astfel văduvită de un motor prioritar al dezvoltării economice, așa cum s-au dovedit a fi asemenea societăți, secole de-a rândul, în statele avansate.
E drept că la această stare de fapt a contribuit și „zgârcenia de oameni săraci” a multora, dar și lipsa lor de a ști să formeze, cât mai viabile pe durate lungi de timp, grupuri strânse în jurul cetățenilor cu inițiativă, ceva firesc economiilor de afară, la care râvnim.
În contextul de mai sus, geambaș al privatizărilor a rămas Fondul Proprietății de Stat condus de inaptocrați corupți, numiți de guvernele la fel de inaptocrate, care n-au știut altceva decât să facă înstrăinarea valorilor materiale, create prin munca de 50 ani a românilor, doar prin jaful pe care nici în cele mai negre vise aceștia nu putuseră să și-l imagineze și să vadă că această avuție, încăpută pe mâna profitorilor tranziției, avea soarta pulberii.
Făcute pe comisioane imense și chiar prin vânzări de țară către străini, fără nimic comun cu managementul bunei administrări într-o economie de piață, FPS, geambașul privatizărilor, a ajuns să vândă, la prețuri de nimic, chiar agenți economici strategici, cum era Compania națională PETROM, victima unei condamnabile cedări de suveranitate către alt stat – Austria, OMV-ul care l-a cumpărat, pe nimic, în procent majoritar, fiind proprietatea statului austriac. (Va urma)
Victor PANDURU
CITEȘTE ȘI: INAPTOCRAȚIA (III): Prosperitatea selectivă
