Zbucium în sufletul codrului
Atribuind codrului rang împărătesc şi un loc primordial în creaţia-i poetică, cel mai drag poet al românilor şi-a exprimat sentimentul iubirii şi al respectului faţă de inestimabilul tezaur cu lumea lui mirifică din Grădina Maicii Domnului.
Sufletul „îngerului preacurat al neamului românesc”, Mihai Eminescu, poet naţional de talie universală, „s-a înfrăţit cu codrul”, după propria-i mărturisire, şi înfrăţit a rămas până dincolo de moarte, potrivit dorinţei testamentare să-i fie „somnul lin şi codrul aproape”.
În vremurile când hoardele păgâne ne pustiau vetrele, codrul oferea adăpost românilor în pregătirea apărării gliei străbune. I-ar fi sărit în ajutor domnitorului Ştefan cel Mare dacă voievodul, ieşind din mormânt, cum aflăm din celebra şi actuala Doină eminesciană, i-ar fi alungat pe afaceriştii străini care se aciuaseră pe plaiurile mioritice:
Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las-arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinților,/ În sama părinților,/ Clopotele să se tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ți mântui neamul tău!/ Tu te-nalță din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Și Moldova adunând!/ De-i suna din corn o dată/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori/ Îți vin codrii-n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toți dușmanii or să piară,/ Din hotară în hotară…
Din fibra falnicului copac croitu-s-au hrisoave atestând că noi „de un neam suntem şi de la Râm ne tragem toţi”, motiv pentru ca Eminescu, doritor de unitate şi frăţie între fiii naţiei române, să adore codrul.
Sursă de inspiraţie pentru pictori, poeţi şi muzicieni, codrul reprezintă arhetipul statorniciei acolo unde şi-a înfipt rădăcinile, al verticalităţii şi al veşniciei vieţii, „tot mereu întinerind”, pe când „omu-i schimbător/ pe pământ rătăcitor”, cum aflăm din poezia „Revedere”:
A-ntrebat aşa Poetul:
– Codrule, codruțule,/ Ce mai faci, drăguțule,/ Că de când nu ne-am văzut/ Multă vreme au trecut/ Și de când m-am depărtat,/ Multă lume am îmblat.
Iară codrul i-a răspuns:
– Ia, eu fac ce fac de mult,/ Iarna viscolu-l ascult,/ Crengile-mi rupându-le,/ Apele-astupându-le,/ Troienind cărările/ Și gonind cântările;/ Și mai fac ce fac demult,/ Vara doina mi-o ascult/ Pe cărarea spre izvor/ Ce le-am dat-o tuturor,/Împlându-și cofeile,/ Mi-o cântă femeile.
– Codrule cu râuri line,/ Vreme trece, vreme vine,/ Tu din tânăr precum ești/ Tot mereu întinerești.
– Ce mi-i vremea, când de veacuri/ Stele-mi scânteie pe lacuri,/ Că de-i vremea rea sau bună,/ Vântu-mi bate, frunza-mi sună;/ Și de-i vremea bună, rea,/ Mie-mi curge Dunărea,/ Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânem:/ Marea și cu râurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu izvoarele.
Personificând pădurea, Eminescu reia imaginarul dialog în poezia „Ce te legeni…”, purtând aceeaşi dată cu poemul de mare întindere filozofică „Luceafărul” şi cu alte creaţii poetice, în majoritatea lor alcătuind prima ediţie a volumului „Poesii de Mihail Eminescu” (Ed. Socec, 1883) sub îngrijirea mentorului Junimist, Titu Maiorescu, încrezător în virtuţile poetice ale marelui Eminescu încă de la primele poeme apărute în revista „Convorbiri literare”, trimise din Viena, în anii studenţei
Codrul rămâne trist, „pustiit, veştejit şi amorţit”, părăsindu-l păsările când vremea se răceşte, dar mai trist e-n zilele noastre, când răufăcătorii nu mai contenesc a-l nărui sub ucigaşa secure.
La începutul veacului trecut, cu ocazia inaugurării Societăţii Geografice Române, Titu Maiorescu lansa avertismentul: „Dacă nu se vor opri cu toată energia tăierile de pădure, vom vedea în curând clima noastră periclitată în modul cel mai ameninţător. Devastarea lor la munte seacă izvoarele şi produce surpări, iar devastarea lor la şes usucă câmpiile şi preface pământul roditor în pustie”.
Efectele nesocotinţei afirmaţiei mentorului Junimist se văd: climă insuportabilă vara, inundaţii, vijelii, alunecări de teren, secetă, grindină şi alte calamităţi, vinovat fiind omul zilelor noastre, prin inconştienţa lui, prin lăcomie şi egoism. În locul miilor de copaci vânduţi sau furaţi, zeci de tone de gunoi se aduc pe meleaguri mioritice. Şi nimeni nu aude, nimeni nu vede, pe nimeni nu interesează că afacerile vânzătorilor de ţară merg fără restricţii, cu preţul tuturor calamităţilor care se abat asupra unui popor din ce în ce mai sărăcit. Iar tăcerea nu înseamnă decât complicitate la „devastarea” fondului forestier şi atentat la sănătatea unui popor şi aşa bolnav din câte se poate observa.
Păi, să nu strigăm? Opriţi jaful, hoţilor, opriţi genocidul forestier în favoarea sănătăţii unui întreg popor!
Gheorghe MOHOR
