25.4 C
Pitești
20 iun. 2024

Viața ca o „trecere pe zebră”…

Viața ca o „trecere pe zebră”…

Trec, în fiecare zi, când iau sau duc mașina la „înnoptat”, pe cel puțin două „zebre”, atent să nu fiu cumva lovit în plin sau acroșat de vreun bolid…

Și, spre bucuria mea și a gândului meu legat de „civilizația” pe care o trâmbițăm atâta în ultimul timp, constat, de la o zi la alta, că atitudinea față de „pietoni” depinde nu de valoarea mașinii, ci de „obrazul” celui care o conduce…
Spun asta pentru că, de multe ori, oprind frumos și, uneori, invitându-te, elegant, să treci, „șoferi” aflați la volanul unor mașini de zeci de mii de euro – care, nu-i așa, ar putea emana grandomanie și bățoșenie – se comportă „ca la carte” și-ți acordă prioritatea „dată de lege”.

Azi, în timp ce discutam la telefon cu un suflet minunat, un „subiect” pentru textul pe care-l aveți acum sub ochi, mi-a venit în gând năstrușnica, pentru unii, idee că viața e ca o „trecere pe zebră”…

Toată viața suntem în trecere…

Lungă sau scurtă, tot o „trecere pe zebră” e!
Da, toată viața suntem „în trecere” spre un loc anume, pe care să ne întindem, ca o rufă la uscat, viața.

„Locul nostru este undeva între ființă și non-ființă, între două ficțiuni”, spune Emil Cioran.
Cât trăim, ne zbatem pe drumul dintre aceste stări, simțindu-ne diferit în funcție de câte „zebre” am trecut sau câte mai avem în față.

…  „Ce faci, Mircea?” , l-am întrebat, cu ceva timp în urmă, pe colegul meu de liceu care, de fiecare dată când îl întâlneam, mă umplea de bucurie.
„Simt că trăiesc, poete!”, mi-a răspuns, râzând sacadat și prelung ca de obicei.
„Da? Eu simt că mor! ”
Ce a urmat e greu de cuprins în quadratura rezervată mie în acest ziar…

Totuși, o singură întrebare, – expresie a mirării – și răspunsul la ea, încerc să mi le amintesc de unul singur, acum prietenul meu nemaiputând să mă însoțească în efortul de gând…

Simt că-mi lipsește timpul…

„Cum, poete, ce vrei să spui?”, m-a întrebat, puțin surprins.
„Cum cum? Tu nu simți că-ți lipsește, de la o vreme, timpul, și de aceea trebuie să ți-l drămuiești atent? Nu simți mai puternic că mori decât că trăiești?
Eu simt că începe să mă părăsească timpul, omule, înțelegi?

Dar nu intru în panică dacă simt că-mi pierd din puteri – e normal la vârsta noastră! – ci mă îngrozesc când simt că mă părăsește timpul…
Uită-te pe pagina a doua din buletin, se spunea cândva, când nu apăruseră cărțile de identitate, și apoi fă-ți planuri de viitor!

Viața însăși e o „lecție de prăbușire”, o „lecție de a muri”.
Și singura certitudine comună!
Nu știm, la naștere, cât și cum vom trăi, știm însă, sigur, că vom muri…

Pentru o oră de fericire…

Parafrazând un înțelept chinez, spun că dacă am trăi un secol și ne-am lua viața la puricat, puse cap la cap, clipele în care am fost fericiți ar încropi, cu indulgență, o oră de fericire…
Restul e amărăciune, e deșertăciune! ”

Asta i-am spus prietenului meu.
Atât.
Nu-mi amintesc totul, nici ziua, nici noaptea care a urmat, ci doar expresia feței care voia să spună „Dan a luat-o razna!”

Recunosc oricând – deci și acum și aici – că, din deznădejdea de a nu putea să-mi fac prietenii fericiți, sunt „posedat de tristețe”!
Că presimt mai degrabă clipele în care voi muri decât pe cele în care voi trăi…
Și că, paradoxal, revendic, din viața de până azi, cu atât mai puține cu cât am suferit mai mult…
Mă iluzionez uneori că fără mine lumea ar fi mai puțină și mai urâtă…
Iluzii, iluzii…

O neutralitate față de viață și moarte e totdeauna salvatoare pentru oricine.
Și totuși, în încăpățânarea mea creatoare, prefer să mă abandonez mai degrabă clipelor în care-mi pre-trăiesc moartea…
Pentru că, repet, aceasta e singura certitudine a vieții!

Si, poet fiind – și, încă, unul elegiac -, voi continua să cred în spusele lui Cioran: „Nu prin geniu, ci prin suferință, numai prin ea, încetezi să fii o marionetă.”
Căci, vai!, moartea, sub diversele ei forme și cu variile-i cauze, mi-e adusă-n suflet, zilnic, la fiecare atingere a comenzii televizorului sau la orice butonare a telefonului mobil…

Fiecare știre îmi aduce la cunoștință o „statistică a morții”: ” În ultimele 24 de ore…. au murit în accidente de mașină sau naufragiind pe mare etc etc, așa încep mai toate buletinele de știri, ca și când posturile tv care le emit ar fi „case ale morții”!…

Murind, te pierzi prin viață…

Și așa, iată-mă supus de vraja morții și de eternitate!..
Zău că-mi vine – din ce în ce mai des în ultimul timp – să mă-ntreb „de ce nu murim chiar când ne naștem” …
Murind, te pierzi prin viață, așa cred.
Și, la urma urmei, contează nu atât cum trăiești, ci cum mori, cenușa din urnele încredințate rudelor celor arși după ce au murit cândva de Covid argumentându-mi „rătăcirea în cuvinte”…

Câtă înțelepciune e în această zicală evreiască: „Nu ferici un om până nu-i cunoști sfârșitul!”…
Așa că, acum, în final, spun că așa de mult îmi doresc să apuc ziua în care, deschizând televizorul, buletinul de știri să înceapă astfel: „În ultimele 24 de ore, în România, numărul noilor-născuți a atins recordul ultimelor timpuri..”
Așa aș mai trăi și eu o zi rămasă cam de mult timp netrăită…

Dan ROTARU

Articolul precedent
Articolul următor

Related Articles

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

URMĂREȘTE-NE PE REȚELELE SOCIALE

11,000FaniÎmi place
2,350AbonațiAbonați-vă
- Advertisement -spot_img

NOUTĂȚI

Mentenanta site | Realizare magazin online | Administrare site