Viața bate Poezia: Tămăduire prin Cuvânt
De câte ori am vrut să renunț să mai scriu – înafară de poemele dictate zilnic de Dumnezeu – numai eu știu!
Dar, de fiecare dată, „senzația inutilității”, a „vieții degeaba”, cum obișnuiesc să numesc „starea de liniștire” proprie îndeobște senectuții, m-a făcut să-mi reprim pornirea și să mă întorc la „masa de scris” care, în ultimul timp, e tastatura telefonului căruia-i încredințez, ca unui prieten bun și discret, tot ce simt si gândesc.
„Mai stai, omule, mai stai și mai odihnește-ți capul, că, după o viață de muncă, e timpul să te retragi!”, mi-a spus, cândva, un prieten care-mi citește mai tot ce postez pe Facebook sau ce public în cărți și în presă.
I-am ascultat cu atenție sfatul și i-am spus – scurt, dar apăsat – „Nu pot!”
Nu știu dacă atunci a înțeles ce voiam să spun în două cuvinte, de aceea, știind că mă va citi, încerc să-l conving că „dacă stau, gust nimicnicia”! Și amarul ei mă trezește de fiecare dată la viață și mă face să mă întorc la starea propice sufletului, la „visare”…
Căci, la urma urmei, nu acesta e rostul, nu asta e menirea poetului: „să viseze”?
Cu trecerea anilor, ca orice om muncit de vreme și de vremuri, simt, din ce în ce mai dureros, golul care se cască în juru-mi: prietenii mi se împuținează, nu numai din cauze strict naturale, ci și ca urmare a faptului că drumurile lor, atunci când ajung în dreptul meu, parcă fac o buclă dureroasă și ocolitoare…
Nu știu, nu înțeleg – oricât m-aș căzni – de ce, dar odată cu vârsta, cu trecerea anilor, ți se văd mai bine, înmulțite, defectele…
Și nimic nu e mai dureros, mai răvășitor decât să fii compătimit!
Asta, pentru că uneori compătimirea e dublată de un ilogic și neavenit dispreț, exprimat sau subînțeles în gesturi și cuvinte…
Ce contează că sufletul ți-a devenit mai frumos, mai larg, mai profund, fiind astfel mai „de căutat”, dacă trupul îndeamnă la „ocolire”?
Trupul, ușor se vede, sufletul, greu sau, de unii, niciodată!
Cineva spunea că uitarea-i tămăduiește pe toți de toate.
Să fie, deci, uitarea unicul mod de a te lecui, de a te vindeca de cineva de care ai fost „bolnav” cândva?
Și atunci care e diferența dintre „uitare” și „moarte”?
Dispărând, lecuim lumea, prietenii, de noi, cu prețul vieții înseși?
Știm că e în firea lucrurilor – adică e ceva normal – ca, la un moment dat, „să dispărem din peisaj”, dar important e „să ne amânăm plecarea” într-atât, încât să nu apucăm să ni se spună sau să ni se dea de înțeles că pentru noi „e târziu, e prea târziu”!…
„Fiecare trece prin criza lui prometeică, iar tot ce face după aceea constă în a o transforma într-un titlu de glorie sau în motiv de căință”, spune undeva Emil Cioran.
În ce mă privește, îngăduiți-mi, vă rog, să mă amăgesc cu gândul că în fiecare zi, când „mă întâlnesc cu Dumnezeu să-mi dictează poemele”, încerc să-i fur o scânteie sau un bob de jar din focul divin, spre a vi-l dărui Dumneavoastră și prietenilor, din ce în ce mai puțini, din ce în ce mai rari și mai compătimitori cu fiecare zi ce trece!…
Ceea ce, nu-i așa, aduce a exil, pentru că eu însumi îl simt ca un exil într-o lume căreia toată viața am fost dispus să-i ofer, să-i dăruiesc totul…
Dan ROTARU
CITEȘTE ȘI: Viața bate Poezia: Până când nu e prea târziu…
