VIAȚA BATE POEZIA: „Până când nu e prea târziu…”

Viața bate poezia: Până când nu e prea târziu…

„Munca l-a creat pe om, spunea un filosof. Și lenea îl va distruge, zic eu!” Așa voiam să-mi încep ceea ce îmi propusesem să vă aduc sub priviri azi, dacă o întâmplare nefericită și dureroasă, petrecută exact pe 8 martie, alaltăieri adică, zi în care noi, bărbații, ne sărbătorim mamele, soțiile, iubitele, surorile, nu mi-ar fi „întors pe dos sufletul”, și așa chinuit de gripa care mă țintuise câteva zile la pat.
Și, vai, era a doua care-mi amăra viața într-o săptămână!…
Pe prima o „expediez” în câteva fraze, pentru că, într-un moment lipsit de puterea de a-mi îndura singur durerea, am făcut-o deja cunoscută prietenilor de pe Facebook, tocmai pentru că venea din partea unuia dintre ei…
Obișnuiam, încă de când intrasem în rețeaua de socializare, să-mi salut prietenii, dimineața și seara, din dorința de a-i asigura de sprijin sufletesc, la nevoie…

Așa făcusem și cu o zi înainte, numai că de data aceasta – surpriză! – cineva mă admonesta și mă amenința, printr-un sms trimis pe telefon, că „dacă îi mai deranjez, pe el și pe doamna lui, va apela la poliție”…
Scurt – și edificator – mod de a răspunde unui salut..
Să citești și să te crucești!..
Atât.
Concluzia o trageți dumneavoastră, învățămintele – eu!

… Poate că n-aș fi dat prea mare importanță celor de mai înainte dacă situația nu s-ar fi repetat, puțin altfel, cum spuneam, de Ziua Femeii.
Tocmai în acea zi în care ea, Femeia, trebuia să ne bucure cu trecerea prin față sau prin memoria în care ne-o aduceam, ca o sărbătoare.
Îmi propusesem cu o zi înainte ca, atunci când, sătul de atâta „lene impusă și indusă”, voi ieși din casă, să salut prima femeie întâlnită, cunoscută sau nu, și să-i spun „La mulți ani!”
Ceea ce am și făcut.
Dar…

SUPLICIUL DE A FI… POLITICOS

Cum în mai toate situațiile există și un „dar”, buna mea intenție avea să se transforme într-un „supliciu de a fi”, cum numesc eu asemenea situații…
Se-nțelege că mi-am respectat gândul, și primei femei întâlnite pe aleea din fața blocului i-am spus – plecându-mă puțin și cu mâna la inimă în fața ei – „La mulți ani!”
Dar, spre surprinderea mea, ceea ce mi s-a întâmplat depășea orice „așteptare negativă”, cum obișnuiesc eu să spun unor asemenea neplăcute posturi în care „sunt împins” câteodată …
Dacă aș fi admonestat-o, dacă aș fi certat-o, dacă i-aș fi reproșat ceva, dacă aș fi înjurat-o, și tot n-aș fi „meritat” o asemenea disprețuitoare și ucigătoare privire!.. Una peste alta, mi-am stricat singur ziua…

… Ce se întâmplă cu noi, Doamne, ce ni se întâmplă?
Mi-amintesc din nou cum, în copilăria mea, acolo, la țară, când un om trecea pe uliță, te saluta și îi răspundeai, chiar dacă nu-ți era cunoscut.
Ce blestem s-a abătut asupra acestui popor?, mă întreb uneori.
Știam că „românul e născut poet”, nu hoț, bandit sau ucigaș, (așa cum citesc în ultimul timp în presă) purtând în suflet „iubirea de frate”, nu ura, „frate cu codrul” , nu distrugător al lui…

Îmi veți spune, probabil, readucându-mă în lumea zicalelor, că „nu e pădure fără uscături”…
Da, așa este, dar de o vreme încoace, de atâtea uscături, nu mai putem vedea pădurea!..
Ca atare, cât nu e prea târziu, cât ne mai putem vindeca de boala „neputinței de a fi oameni”, cât încă mai sunt printre noi unii care se bucură de salutul celorlalți, nu e totul pierdut.

„Nimic nu poate fi redus la unitate…. contradicția nu e numai sensul vieții, dar și al morții”, spunea Emil Cioran.
Așa că, atâta timp cât încă „nu am murit” cu toții, sluțindu-ne, urâțindu-ne existența, „să ne iubim aproapele”, chiar dacă, într-un exces de dăruire totală, „am înnebuni de iubire”, cum zice Cioran!

Ne-a îmbătrânit planeta?
Începe să se veștejească lumea?
Cât timp printre noi mai există oameni care să ni se alăture, să o salvăm!
Pentru tratarea unor asemenea „boli lumești”, cum ar fi neputința de a fi om, nu sunt medici de specialitate: doar noi, singuri, ne putem trata unul pe celălalt…

Iertați-mi, vă rog, tonul de „dădăceală”, aparent intenționat, dar mi-e teamă să nu ajung să apuc, cât voi trăi, ziua în care să-i dau dreptate filosofului și „tot mai mult să mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele”!…
Pentru că atunci ar putea fi prea târziu…

Dan ROTARU