Viața bate Poezia: SUDOAREA SUFLETULUI
Vă amintiți, cei mai în vârstă, versurile cântecului fredonat cândva de mai toți: „Că nu e om să nu fi scris o poezie/ măcar o dată, doar o dată-n viața lui”?
Dacă stau și mă gândesc, distihul ar trebui să sune altfel: „Că nu e om să nu fi spus o poezie/ măcar o dată, doar o dată-n viața lui” , de la „Cățeluș cu părul creț” până la mai târziul „Zdreanță”…
Căci, după cum voi încerca să vă conving – dacă mai e nevoie – mai încolo, pentru unii e greu „să lege câteva cuvinte” sau, uneori, să le citească așa cum au fost scrise de o armată de „scriitori de cuvântări”), darămite să le mai și scrie!
Făcut KO de cuvinte
Spuneam cândva că totdeauna, într-o luptă cu el, fie și imaginară, Cuvântul învinge și te poate face să te simți neputincios.
Asta, ca să nu mai vorbim de adevărul că – vai! – uneori, un cuvânt spus sau scris aiurea și puțin gândit, te poate distruge pe tine sau poate ucide pe altcineva…
De adevărul acestor spuse m-am convins definitiv, dacă mai aveam în ultimul timp vreo îndoială, cu ceva timp în urmă, când, un om drag mie, sportiv de primă mână al țării acesteia, sub ai cărui pumni căzuseră zeci de adversari, a fost el însuși doborât – și făcut KO! – de Cuvinte.
Nu știu cine i le-a scris – nu asta contează acum – dar, citite de el, în fața unei mulțimi elevate, îl vedeam cum se clatină sub greutatea lor, bâlbâindu-se ca un „elev dintr-a patra prins cu lecția neînvățată”…
Cu foaia tremurându-i în mâna dreaptă, în timp ce cu cea stângă își pipăia piciorul de a cărui lovitură căzuseră mulți luptători K1, omul de aproape doi metri înălțime părea un fir de iarbă bătut de vânt…
Și, pentru o clipă, în minte mi-au venit picăturile de transpirație ce-i curgeau, nu cu mult timp înainte, în pauzele dintre reprize, pe ceafa-i pe care se putea sprijini o lume…
Lume asemănătoare celei în fața căreia, zilele trecute, idolul meu de sportiv complet, bâjbâind prin cuvinte, „se sinucidea” în direct, neputincios ca un fluture căruia i se curățaseră aripile de polen…
De la admirație la compătimire
Dar nu știu cum – și nu știu nici de ce abia azi -, la lumina lucidității, stau și mă gândesc dacă, pornind de la cele văzute atunci, n-ar fi cazul să dau crezare (și dreptate) celor scrise de Emil Cioran: „Îndată ce cineva se convertește la ceva, la început îl pizmuim, după aceea îl compătimim, apoi îl disprețuim.”
În ce mă privește, când mă gândesc la omul căruia – drag fiindu-mi în continuare – nu-i dau numele, fraza se oprește la „compătimesc”.
Deși de asta au parte mai toți cei care, „forțați de situație, proferă vorbe inutile”, cum ar zice filozoful.
Cât privește poezia, despre care îndeobște – românul fiind născut poet – se crede că o poate scrie oricine, ți-o poți revendica numai în măsura în care-i poți fi sclav…
Pentru că, da, ea este sudoarea sufletului!
Dan ROTARU
CITEȘTE ȘI: Amintirile poetului Dan Rotaru: Ceaiul ziariștilor
