Viața bate poezia: O boală aparte, scrisul
Cu orice risc, chiar cu acela de a fi catalogat cu o expresie pe care n-o pot nicicum exemplifica – aceea de îngâmfat, de infatuat, de plin de sine – declar, afirm şi încerc să impun, în cele ce urmează, ideea că scrisul nu este la îndemâna oricui, aşa cum se încearcă să se inducă drept argument (din ce în ce mai des în ultimul timp) al visului de a fi cu orice preţ scriitor!
A fi scriitor însemna cândva a scrie numărul de ordine pe vagoanele unei garnituri de tren. Nomenclatorul de funcţii şi de meserii nu cuprindea asemenea profesie, a celor ce trudeau la litere. Dar să fii scriitor ţine nu atât. de funcţie, cât de creaţie, de har. A fi scriitor nu înseamnă nicidecum a scrie orice, cum se pare că au crezut cei care au umplut rafturile librăriilor sau tarabele chioşcurilor de ziare, cu „cărţi”, golindu-şi buzunarele cu orice preţ. Cartea, aşa cum o gândesc eu, ţine lumea în echilibru, nu o clatină, nu o înclină, nu o macină, nu o suprimă.
Cartea nu e un obiect, ci un subiect. Cu care stai de vorbă, pe care o consulţi singur, între patru pereţi sau pe o pajişte, susurul cuvintelor îngânând curgerea apei sau înflorirea florilor din apropiere…
Dacă despre unele boli Cioran scria undeva că sunt „indiscreţii de intimitate ale cărnii”, cartea este chiar o boală care eternizează lumea. Între coperţile unei cărţi se află teritoriul în care Dumnezeu se simte acasă. Între filele ei, timpul nu mai e timp, ci eternitate, simţământ, dimensiune a vieţii.
A încerca să faci din ea un mod, o cale de a înşela lumea, ce dulce amărăciune! (Dulceaţa e dată de determinarea pe care o provoacă tuturor celor care nu scriu, amărăciunea e dată de încremenirea celor care ştiu ce să citească şi ce nu.)
A scrie o carte este similar cu un act de sfinţenie
Când plictiseala te aduce la masa de scris, în faţa unei coli albe, cazi în blasfemie, te afunzi în păcat, ucizi cuvintele, le dai foc, nu le arzi, le fâsâi, le lipseşte dogoarea, nu rămâne pic de cenuşă, ci doar scântei de literă arsă pe rug, doar de dragul de a arde ceva… A scrie nu ţine de a te lecui de plictiseală, ci de cosmogonia sufletului. Scrii nu ca să scapi de plictiseală, ci ca să te îmbogăţeşti cu suferinţă. Scrisul nu te oboseşte, ci te transcende în extaz şi-n exultaţie. Numai scriind ajungi pe o treaptă dumnezeiască.
Dar oare câţi dintre cei care şi-au văzut numele adunat pe-o „carte” gândesc astfel? Câţi dintre cei pe care i-am auzit spunând: „Mă plictisesc, că sunt la pensie, şi m-am apucat de scris” ştiu asta? Scrisul răsare şi înfloreşte pe durerile vieţii, nu pe strigările, pe exclamaţiile ei! Într-o carte, simbolic vorbind, semnele de întrebare se simt mai bine decât cele de exclamare!
Aceste gânduri mi-au fost declanşate de un articolaş citit undeva, în care cineva (nu contează numele!) încearcă să inducă ideea că scriitorul de azi e fericitul “profitor al unor avantaje pecuniare”, spre deosebire de
ceilalţi “muritori”. Fals, fals, domnule cititor!
Singurul beneficiu al celui care trudeşte la Cuvânt e că dialoghează cu Dumnezeu, şi asta doar atunci când suferă de o nelinişte cosmică, nu când se plictiseşte!
Restul e treaba dumneavoastră ce credeţi!
Important e că unii, spre a scrie o carte, se cheltuie pe ei înşişi, alţii, spre a trăi, îşi cheltuie ce au în buzunare sau în conturi bancare…
Scriitorii depind de carte, nicicum de avantajele pecuniare despre care – greşit şi aproape grotesc – scrieţi în articolul la care am făcut referire! Cartea e un geamăt surd, din străfunduri, în care suferinţa nu este niciodată deliciu, ci plâns crescut pe ruinele vieţii.
Dan ROTARU