VIAȚA BATE POEZIA: Metafizica tristeții
Când i-am spus unui prieten, cu care mai schimb uneori păreri despre timpurile de azi, că „lumea a cam luat-o razna”, cu toate că în adâncul sufletului lui sunt sigur că-mi dădea dreptate, după câteva secunde de tăcere meditativă, acesta a catadicsit să-mi zică, fără vreo introducere, ca o concluzie rece: Exagerezi!
Nu i-am spus, întru susținerea în continuare a părerii mele, decât atât: Ce mai vrei altceva, spre a te convinge, omule? Nu vezi că lumea e „cu curu-n sus”, că „au ieșit ciurucurile la suprafață” și că principiile etice după care se desfășoară azi viața sunt altele, ale noastre fiind desuete și „expirate”?
Uită-te cu atenție la societatea care ne înconjoară și vei număra atâtea uscături, încât te miri de cum noi, ăștia „ne-ok!”, mai supraviețuim!
Și, bineînțeles, după ce mi-am văzut prietenul pus pe gânduri de zisele mele, am tăcut.
Ar fi fost necuviincios din parte-mi să-l oblig să gândească, în asemenea situație, ca mine, o răzvrătire interioară măcinându-mă totuși…
Și, ca totul să fie „rotund”, exact în aceeași zi, o întâmplare avea să mă convingă, dacă mai era nevoie, că trăim vremuri în care, vorba lui Cioran, „puritatea riscă să fie goală, pe când josnicia e profundă”…
Nu-mi place „să trag cu urechea”!
Nu-mi place să mă bag nepoftit în vorbă, îmi displace să ascult pe la uși, dar îmi place să spun direct și pe față ceea ce gândesc, fapt ce mi-a adus multe neplăceri încă din studenție…
Asta nu înseamnă nicidecum că sunt nepăsător la „mersul lumii”, la reacțiile semenilor, la contradicțiile – vădite sau ascunse – dintre generații, la care „trimite” și „subiectul” despre care scriu mai încolo.
– Auziți ce zice tânărul ăsta, domnule Rotaru, mi-a spus doamna Vali, o cunoștință, cu care m-am întâlnit întâmplător.
Sincer, auzisem și eu ce spusese prietenului său de promenadă, un tânăr.
„Uită-te, bă, la boșorogii ăștia, cum stau fără nicio grijă, au pensii care le vin la timp, fără să stea cu teama că vine ziua de salariu și patronul are conturile goale!”, spusese unul dintre ei, cu o ură în glas greu de descris…
Brusc, un proces de conștiință s-a declanșat în mine și o răzvrătire intensă mi-a cuprins sufletul.
„Pornit” pe injustiția care îi otrăvea cuvintele, brusc m-am întors cu gândul cu câteva decenii în timp și i-am văzut „cu ochii minții” pe cei doi seniori, soție și soț, care acum își odihneau anii pe o bancă, înghesuiți pe scara unui autobuz plin ochi pe care-l luaseră totuși ca „nu cumva să întârzie la slujbă” (nu la job!)… Slujbă de ale cărei rezultate – atâtea câte au mai rămas – profită încă și cei de vârsta acestor doi tineri, e drept, mult mai puțin decât cei de dinainte, pentru că nu au prea mai rămas multe „de vândut”…
„Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!”, îndeamnă un proverb valabil pentru orice nație.
Dar nu, nu milă sugerez a manifesta față de cei „boșorogiți” de muncă, pe care, în termeni strigători la cer, își vărsa năduful și frustrările unul dintre acei tineri. Tineri care, deși acum cred că e imposibil, vor fi atinși cândva și ei de boala de care nu scapă nimeni, bătrânețea…
Mă oripilează însă ura dintre generații pe care orice om interesat și „atent la viață” o poate constata pe propria piele…
Copii care își urăsc părinții, nepoți care își urăsc și își desconsideră bunicii, și, vai, unii dintre noi, naivi asemenea mie, continuă să spere că va veni un timp care – chiar dacă noi nu-l vom mai prinde – va aduce din nou „apropierea dintre generații”, pentru că necazul unește mai sigur decât bucuria…
Și totuși, dacă, așa cum scrie undeva Emil Cioran, „fiecare ins fiind pentru el însuși nu un univers în mic, ci universul însuși, lupta dintre oameni seamănă unui apocalips înăbușit”, mă-ntreb, acum, în final, cu sufletul negru de supărare, de unde-atâta amar al ființării de-a-mpreună?
Dan ROTARU
