Viața bate Poezia: Lecția de existență
Sincer, într-una din zile, intrasem în panică: aproape că trecuse ziua și nu-i trimisesem, pe whatsapp, prietenei mele, Cristina Miliare, eseul pentru „Argeș Press”, și nu aveam în cap nicio scamă de idee! În plus, puțin speriat, așezat în fața telefonului, credeam că tastele se vor împotrivi și, vai!, pagina de whatsapp va rămâne goală!…
… Ca ale oricărui liric, majoritatea poemelor semnate de mine sunt „despre mine”. Dar acum eram în căutare de idei, nu de metafore!
Și, în plus, atunci când poetul „intră în pielea filozofului”, vorbind despre sine ca despre alții sau ca alții, o face, așa cum sugera Cioran, spre a-și ascunde lipsurile pe care le are în viață, ideile fiind „un paravan ce nu ascunde nimic”.
Astfel simt că o „întoarcere a eseistului la poet”, la „omul din poet”, este, acum, când „îmi crapă măseaua” după o idee, mai mult decât necesară, și salvatoare.
Iată-mă, așadar, la masa unde „se lăfăie”, în semne și litere, telefonul meu, având în față o agendă în care, din cauze pe care le bănuiți, au fost tăiate numere ale multora pentru care „timpul nu a mai avut răbdare” !
Și zău că parcă aș avea sub ochi o foaie veche de pergament, ciuruită, cu găuri în care până nu demult de cuibăreau numere de la care veneau sau spre care plecau apeluri colegiale!… Pentru că, da, și eu, ca mai toți vârstnicii, am avut colegi de serviciu, colaboratori, instituții cu care lucram, de care aveam nevoie la editarea revistei pe care o coordonam, „Cultura”…
Acum, mai toate aceste numere pe care le apelam uneori zilnic au, ca o prescură desenată, un x, semn că aceia care odinioară îmi răspundeau la apel, sau care mă apelau de la ele, sau „nu mai sunt ce-au fost”, sau „nu mai sunt deloc”…
Și astfel vine pentru toți o vreme când trebuie să facem, cum ziceam, „o revizie a numerelor și numelor din agenda noastră telefonică”, agendă prin care până atunci „țineam legătura cu lumea”…
Dar ce să zic despre calendarul din fața mea, de zilele pe care le bifasem ca „zile de naștere” ale prietenilor, spre a ști când să-i serbez, zile care sunt și ele tăiate cu un x apăsat și înlocuite cu altele, ca să-mi amintească ziua și anul din care, ei, prietenii mei, „nu mai sunt”, spre a-i comemora, de data aceasta!…
„Spune-mi câte numere de telefon ai în agendă, ca să-ți spun cât de bătrân ești!”, iată o zicală care-mi poartă semnătura!
… Teribil joc de date, de zile de naștere și de zile de moarte, e și viața asta! „Ne joacă” așa cum vrea ea, îi suntem actorii care, uneori fără să vrem, interpretăm diferite roluri, de la cel de copil până la cel de senior, cum îmi place mie să le spun celor care-și bucură și-și trăiesc zilele cu răsplata ce li se cuvine pentru anii munciți…
Dar când simți că, după o viață de om, ai parte de un dispreț, instituționalizat într-un fel, „citibil” în fraze denigratoare rostite de cei care diriguiesc treburile acestei țări, la adresa ta, ție, senior al ei fiind, mai-mai că-ți vine să-ți plângi soarta și „neajunsul de a te fi născut”!
Și dacă, atunci când munceai, faptul cel mai greu era să faci ceva care să-ți justifice postul pe care-l ocupai, acum cel mai greu ți se pare efortul de a trăi, într-atât de mult chin îți provoacă unele fraze auzite din „guri oficiale”!
Să fiu mai clar!
Să-ți duci zilele în demnitate, știind că, timp de zeci de ani, ți-ai asigurat acest drept, ca și resursele, rezervele din care să trăiești, iată fraza care rezumă un adevăr care ar trebui să fie literă de lege pentru cei ce îi „conduc” pe cei ajunși la vârsta senectuții!
De aceea, a gusta, din când în când, câte un „supliment de josnicie”, adică a ți se spune că aștepți „pomeni” de la societate ca să trăiești, dacă-ți ceri dreptul de a supraviețui (da, nu e nicio exagerare în termeni, dacă ne referim la pensionari!), aceasta este, pentru oricare dintre aceștia, o dureroasă revelație pe care numai un timp grotesc și inuman le-o poate declanșa…
Și iată de ce chiar că-mi vine să spun – acum, când tastez direct aceste rânduri care se vor a rotunji o temă, parafrazându-l pe filozof – că-mi simt nervii ca niște „frânghii de lacrimi pe care se întind rufele istoriei”… Rufe pe care, oricât aș încerca, nu pot să le curăț nici măcar cu cuvintele. Și asta pentru că acei care le înșiră uneori în frazele rostite, o fac cu prea multă răutate și cu prea mare patimă…
Ca să nu zic „într-un moment de inconștiență”.
Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!
Dan ROTARU
