Viața bate poezia: 1 Mai covidoresc de acum doi ani
Sincer, niciodată nu mi-am închipuit un 1 Mai atât de „cuminte”! Ceea ce, până mai deunăzi, nu a putut-o face nimeni, a făcut-o acest invizibil „dictator al morții”, pe care cineva l-a botezat Covid-19: „ne-a cumințit”… Ne-am dovedit, în acele săptămâni, nu numai neputința de a lupta cu un „inamic nevăzut”, ci și putința de a fi și altfel, nu numai „apostoli ai dezmățului”, în zile de sărbătoare precum 1 Mai…
Ne-am vindecat de porniri pantagruelice, de „grătare și chiolhanuri la iarbă verde”, după care rămâneau mormane de gunoaie, „semne” care sfidau civilizația și bunul-simț…
Pădurile, în care altădată se-nghesuiau oameni câtă frunză și iarbă, au fost cruțate anul acesta, de parcă, Doamne ferește!, acest virus ar fi fost pentru ele o binefacere…
Sper să fiu bine înțeles, pentru că n-aș vrea să fiu luat drept un „apologet al molimelor” în masă!…
Cu toate că, vorba lui Cioran, „există un apostolat negativ (…) care consistă în voluptatea de a pricinui ruina unui mit”, anume mitul că suntem invincibili. De data aceasta, apostolatul negativ e propice acestui virus ucigător care, încercându-și puterea de a stăpâni lumea, ne-a atenționat doar că ar cam fi timpul să ne trimitem soli nu spre astre, spre alte lumi, ci în noi înșine, în universul ființei noastre, în adâncurile ei, adâncuri pe care, iată, s-a văzut că încă nu le cunoaștem în amănunt.
Să ne facem, adică, bucăți, trupul și sufletul, să ne desfacem și să ne refacem la loc după ce le-am aflat taina Creației..
Că ar cam fi timpul să ne aruncăm privirea spre „intronauți”, cum le spun eu microbiologilor care, în acele zile, au fost Dumnezeii întregii lumi…
Niște „triste figuri”
Am fost, în acel an, niște „triste figuri” hălăduind prin lume și încercând să ne răspundem la întrebări altfel de nepus sau nepuse vreodată: „Oare câți oameni vor deveni obol al pandemiei”? Triști, abătuți, tăcuți, de parcă asistam la colapsul unei lumi…
În ce mă privește, în viață, nu cred să fi scăpat nici o ocazie de a fi trist! Dar, vai, în acele zile mi-am dat cu adevărat seama că tristețea e, alături de gândire, o vocație a omului.
Curioasă situație: mă uitam la cei pe care-i întâlneam – uneori recunoscându-le greu chipul de dincolo de mască – și mă vedeam în ei, ca într-o oglindă, toți având, ca numitor comun al existenței, masca!!!
Dar ceea ce m-a întristat cu adevărat e că în acele zile m-am convins de ceva grav, anume că bunul-simț nu ține nici de vârstă, nici de sex, nici de pregătire profesională! Cine-l are din naștere, îl are, cine nu, nu! Asta pentru că, vai, deopotrivă uniți prin lipsa bunului-simț, piteșteni sau doar „rude” ale acestora, de la tineri la vârstnici, de la puștoaice la bunici, stăteau în Expoparc, ca în oricare zi de dinainte, etalându-și tocmai „lipsa celor șapte ani de-acasă”, nicidecum conformarea la litera de atunci a legii!!!
Fii de „mahări”…
Două „surse” de documentare a felului în care se respectă Ordonanțele militare am avut: aleile din jurul blocului și televizorul. Destule, pentru ce-mi trebuia ca documentare pentru un eseu!
Aceasta din urmă, televizorul, prin emisiunile mai tuturor posturilor de emisie, mi-a adus în fața ochilor scene de-a dreptul grotești, în care fii de „mahări”, luați de „valul înavuțirii”, „drogați” de milioanele de euro din conturile babacilor, batjocoreau cum le venea la gură oamenii legii – polițiști care-și făceau civilizați datoria, și nimic mai mult – înjurându-i „ca la ușa cortului”, bruscându-i și amenințându-i în fel și chip.
Amintindu-mi unele dintre aceste scene, acum, „la rece”, după doi ani, mă-ntreb – și tot eu îmi răspund – ce s-ar fi ales de aceștia dacă nu se aflau în biata noastră țară (care rabdă și înghite multe), ci în SUA, de exemplu: acolo, cătușele și glonțul ar fi făcut din ei niște „mielușei”, fără să aibă timp să-și dea seama ce au făcut… Aviz amatorilor, argeșeni sau nu! „Prietenii” știu de ce…
În asemenea situații, zău că-mi pare rău că practic luciditatea! Un pic de nesimțire m-ar scuti de suferință! Dar, oare, să fi ajuns neamul acesta în așa hal, încât să-ți dorești „să devii sau să te fi născut nesimțit”, dacă vrei să-i suporți toți cetățenii care-i dau „măsura” și „statura”?
„Nimic nu poate fi redus la unitate”.
Dar, Doamne, in timp ce eu mă tot zbăteam să-mi motivez concluzia la care ajunsesem în acel ultim 1 Mai trăit și sărbătorit într-o oarecare liniște și cumpătare, uitându-mă pe fereastră, vedeam o „scenă” grotescă – „trăită”, nu „jucată”, de o familie tânără – o „secvență” din acelea care, văzute „pe viu”, îți siluiesc ochii…
Iat-o, redată așa cum pot, după doi ani, oricum nu atât de clar pe cât o vedeam atunci: el, bossul, „patronul” familiei, în față, vorbind, peste umăr, tare, să fie auzit de cei doi, aflați la doi metri – așa cum zice legea, nu? -, care abia reușeau să țină pasul…
Cine știe ce este acela bun-simț, înțelege ce mă doare!…
Așa că, mă consolez un pic aducâdu-mi în memorie spusele lui Emil Cioran: „Nimic nu poate fi redus la unitate”.
Și, Doamne, atunci ce tot încerc eu să-i impun lumii acesteia orgoliul meu de „propovăduitor al bunului-simț”, într-o existență inventată tot de mine?
Dan ROTARU
