„Veniţi, privighetoarea cântă”… (171 de ani de la nașterea lui Alexandru Macedonski)
Teoretician al simbolismului poetic românesc, Alexandru Macedonski (14 martie 1854-24 noiembrie 1920) avea o nedezminţită voinţă de schimbare a registrului poetic, de la formele romantismului minor şi lacrimogen, la noile tehnici ale modernismului european, în special ale celui francez. Istoria literară, prin străduinţa exegeţilor vieţii şi operei macedonskiene: Tudor Vianu, G. Călinescu, Adrian Marino, Ion Manolescu, Mihai Zamfir, Marcel Chihană, Ion Machidon, Florentin Popescu, Nicolae Oprea, Aurelian Goci, a altor critici şi istorici literari, i-a deschis o pagină luminoasă în ierarhia marilor scriitori ai literaturii române, recunoscându-i meritul de a fi înnoit veşmântul poeziei româneşti.
”Macedonski aduce numeroase note și accente proprii, originale; dă o nouă și ultimă strălucire romantismului românesc; dezvăluie o mare capacitate de exprimare și asimilare creatoare a formulelor estetice postromantice; reprezintă prin întreaga sa operă o adevărată răspântie a literaturii române la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea”. (Adrian Marino: „Opera lui Alexandru Macedonski”-1968).
Atât revistele de el fondate: „Literatorul” (1880) şi „Liga ortodoxă” (1896), cât şi cenaclul „Literatorul”, promovau ideile şi teoriile simbolismului, respingând formele clasicismului romantic lipsit de energie:
„Acum destul cu plânsul când inima ţi-e seacă
Și chiar de ţi-ar fi plină, e timp să zici: destul!
Poporul nostru este de lacrime sătul
Şi ele nici în versuri nu pot ca să mai treacă”.
Destinul artistic al poetului s-a înălţat datorită nepieritoarelor „Nopţi” şi „Rondeluri” din volumele „Excelsior” (1895), şi „Flori sacre” (1912), fiindu-i opera literară încununată şi de alte cărţi precum cele de proză, „Dramă banală” (1896), „Cartea de aur” (1902), „Thalassa” (1915), „Moartea lui Dante Aligheri” (teatru – 1916), în sfârşit, „Poema rondelurilor” (apariţie postumă – 1927), dar nu i-a fost iertat niciodată necugetatul gest faţă de Eminescu, publicând, în „Literatorul”, o aşa numită epigramă în luna şi anul îmbolnăvirii nefericitului său contemporan, din orgoliu şi răzbunare, invidie şi ură:
„Un X… pretins poet-acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum;
L-aş plânge dacă-n balamuc
Destinul său ar fi mai bun
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu e azi decât nebun”.
Atrăgând indignarea publică, rivalul lui Eminescu nădăjduia, totuşi, în recunoaşterea postumă:
„Dar când patru generaţii peste moartea mea vor trece,
Când voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşă rece,
Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin
Şi-al meu nume, printre veacuri, înălţându-se senin
Va-nfiera ca o stigmată neghiobia duşmănească
Cât vor fi în lume inimi şi o limbă românească”.
O oarecare îndreptare a imaginii sale s-a petrecut după apariţia poemului „Noapte de decemvrie”, din ciclul „Nopţilor”, o capodoperă a poeziei româneşti, comparabilă, au constatat criticii, cu „Luceafărul” eminescian, ambele oglindind voinţa oamenilor de geniu de a atinge perfecţiunea şi absolutul, neabătându-se de la împlinirea idealurilor oricâte obstacole s-ar ivi, în comparaţie cu omul obişnuit, capabil de trădare şi de alegerea unor căi ocolite. Citind versurile macedonskiene, observăm, ca și în Luceafărul, frumuseţi de limbaj, de idei şi tehnică artistică, aşa cum apare în fragmentul următor:
„Pustie și albă e camera moartă…
Și focul sub vatră se stinge scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.
Pustie și albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit…
E-n negura nopții un alb monolit…
Și luna-l privește cu ochi oțelit”
Dar, oricâtă apreciere i s-a acordat poetului pe seama creaţiilor literare, omul Macedonski a primit cuvenita ignoranţă din partea contemporanilor şi a posterităţii. Un „geniu condamnat la izolare şi la uitare”, afirma istoricul literar, Al Piru.
În schimb, „Poetul rozelor”, supranumit astfel de către tabăra poeţilor simbolişti datorită atracţiei ce o nutrea florilor, ne-a lăsat, în ciclul „Nopţilor”, poemul intitulat „Noapte de mai”, un imn închinat Primăverii şi frumuseţii naturii, ca antidot al nevrozelor care-i încearcă, uneori, pe oameni:
„Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.
……………………………………………………….
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze…”
Aşa vom face şi noi şi aşa să fie în lumea debusolată de astăzi, încărcată de „jalnice nevroze”, incertitudini, haos şi neînţelegeri între popoarele lumii.
Gheorghe MOHOR
