Un concediu al sufletului
Sunt momente când spiritul trebuie să-şi ia un concediu, o vacanţă, să se limpezească, „să nu mai dea peste gând”…
Ar trebui să medităm la acest
adevăr, altminteri, neluat în seamă, devine o primejdie prin însăşi gravitatea urmărilor.
„Sunt sătul să fiu eu”, scria cineva, undeva. Eu, în ultimul timp, nu numai că „m-am săturat să fiu eu”, dar am şi obosit să fiu eu.
În plus, un sentiment, o senzaţie de „pierdere de sine”, de epuizare, se
insinuează în tot ce fac, în tot ce gândesc, în tot ce simt.
Mă mişc din ce în ce mai greu pe tărâmul ideilor, atenţia, datorată experienţei şi vieţii cu care fac fiecare gest, cu care scriu fiecare frază, fiece vers, cu care rostesc fiecare cuvânt, mărindu-se şi întărindu-se, apropiindu-se chiar (şi chiar devenind, uneori) de obsesie… Sunt, astfel, obsedat de „ideea pierderii”, a împrăştierii, a eludării sensului a tot ce fac şi ce îndrăznesc.
Cred că epuizarea, ca formă de apărare a eului în faţa lumii, sub teroarea existenţei – teroare imperceptibilă în tinereţe, dar „ucigătoare” către
senectute – este într-un fel benefică.
Fiinţei „i se aprinde becul”, atenţionând că sufletul e „de neîncăput în noi”.
Şi atunci, voit pentru lucizi, se impune o pauză, un concediu al spiritului, o retragere a tuturor simţurilor undeva în sine, ca şi când cineva ni le-ar rezeca spre a ne readuce la o viaţă normală.
Spuneam cândva că misiunea mea e să trăiesc suferinţa semenilor, să le suport tristeţile, uşurându-le astfel acestora „accesul la fericire”.
Mă cuprinde uneori o „euforie a nefericirii”, un „acces de tristeţe” ce nu poate fi tratat nici medicamentos, nici empiric, nici naturist, nici psihologic.
Şi, de fiecare dată, ca un refugiu în
utilitate, în vocaţie, mă îndrept spre coala albă , în care semăn gânduri, sentimente, idei..
Ca o suspendare a „coşmarului zilei”, a stridenţei apucăturilor inumane ale oamenilor.
Sunt absolut convins că eu, un biet muritor, nu pot schimba lumea.
În plus, poate că nici criteriile pe care mă bazez, atunci când îi evaluez virtuţile şi defectele, nu sunt cele
mai fericit alese. Poate că duritatea
vieţii cu care mă confrunt (şi pe care
uneori o înfrunt) îşi are ecou în răzvrătirea interioară asupra
exteriorului uneori de netrăit şi de neacceptat.
Nu pot suporta nu atât unele aspecte care sunt urmări ale urâţeniei şi decăderii lumii, cât insistenţa din ce în ce mai vizibilă, în ultimul timp, a procesului de urâţire a ei. Aproape că îmi vine să zic că nu se mai poate face nimic, că pervertirea normalităţii şi convertirea ei la absurd nu mai pot fi oprite.
Spiritul meu trebuie să intre în vacanţă, în concediu, chiar dacă un timp vă voi văduvi de poemele mele, altfel m-aş trezi bolnav de mine, de infertilitatea rutinei, de suficienţa ei, și ar trebui să-mi schimb numele cu care le semnez…
Ceea ce nu vreau.
Pentru că, din fericire, nici nu pot.
Dan ROTARU
Poemul pentru cafeaua de dimineață
Parcă-am murit demult, mi-e dor de viață
și-ncalec ziua, pinteni duri îi dau,
cu sete, iute, dis de dimineață,
iar regi pe tron, în pielea goală stau,
dar, Doamne, parcă și să plâng mi-e teamă
că-mi seacă ochii pironiți pe chip,
și, că nu sunt cu nimeni de o seamă,
clepsidrele-s golite de nisip.
Crezi că de-aceea timpu-a hoituri pute,
când eu îl sorb din lume ca-un nebun,
și ceasul, limbile și le asmute,
iar viața-mi pare-o bulă de săpun?
Când viețuiesc, ca-un orb, sub o prelată
și moartea mă grăbește dinadins,
acest poem, pentru întâia dată,
zace-n cafea precum un vis învins.
