Ursitoarele i-au hărăzit copilului Ciprian Porumbescu darul să cânte, să compună melodii nepieritoare, să-i înveţe şi pe alţii farmecul muzicii, să fie iubitor de Glie şi de Neam. În schimb, marelui patriot nu i-a fost dat să vadă România Mare descătuşată de sub cârmuirea Imperiului Austro-Ungar.
Născut la 14 octombrie 1853, nefericitul bucovinean şi-a manifestat talentul muzical în ziua de 15 august 1871, la sărbătorirea a 400 de ani de la construirea Mănăstirii Putna. Având doar 18 ani, a reuşit să uimească asistenţa cântând la vioară, aflându-se acolo şi Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici, iniţiatorii serbării.
Datorită calităţilor sale, Ciprian Porumbescu a primit o bursă de studii la ”Konservatorium fur Musik” din Viena, unde ajunge să dirijeze corul Societăţii Studenţeşti ”România Jună”. În această perioadă, tânărul compozitor lansează o ”Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, 12 piese corale şi cântece la unison: ”Imnul unirii – Pe-al nostru steag”, ”Cântecul tricolorului” şi ”Cântecul gintei latine”, după poezia lui Vasile Alecsandri, premiată în Franţa, la Montpellier, în cadrul concursului poeţilor ţărilor latine.
Între 1873 şi 1877, a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea şi studia, iar singurele sale perioade la repaus erau cele petrecute în vacanţele de vară la Stupca lui natală. Într-una dintre vacanţe, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Din nefericire, chiar dacă fata împărtăşea aceleaşi sentimente pentru tânăr, iubirea lor a rămas neîmplinită. Cum familiile lor erau de confesiuni diferite, tatăl Bertei s-a opus relaţiei, trimiţându-şi fiica în străinătate. Despărţirea era iminentă.
„Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, se tânguia Ciprian, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima deschisă…”
Întors în ţară, ocupă catedra de profesor de muzică la Gimnaziul românesc din Braşov (1881-1883), unde, la 11 martie 1882, se bucură de triumful muzical al operetei „Crai nou“, compusă după poezia cu acelaşi nume a lui V. Alecsandri. După premieră, scria tatălui: „Astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”
După succesul repurtat la Braşov, Ciprian era urmărit de tuberculoză ca de propria umbră. Încă din clasele gimnaziale suferea de tuse şi dureri în gât, boala agravându-se în timpul celor 90 de zile de detenţie, din toamna anului 1877, până în ianuarie 1878, la închisoarea din Cernăuţi, învinuit de trădare de către autorităţile habsburgice. Societatea studenţească ”Arboroasa”, al cărei preşedinte era Ciprian Porumbescu, trimisese o telegramă de condoleanţe primarului din Iaşi, cu prilejul comemorării a 100 de ani de la uciderea, în 1777, a domnitorului Grigore Ghika pentru că se opusese alipirii Bucovinei imperiului austro-ungar.
Gestul nu a fost pe placul autorităţilor habsburgice. În seara zilei de 15 noiembrie 1877, conducătorii societăţii ”Arboroasa”: Constantin Morariu, Eugen Siretean, Zaharie Voronca şi Orest Popescu au fost reţinuţi şi băgaţi în închisoarea din Cernăuţi, alături de tot felul de infractori. Cum Ciprian Porumbescu nu era la Cernăuţi, ci acasă la Stupca, a scăpat de închisoare pentru un timp. Dar potera nu l-a uitat. Povesteşte sora sa, Marioara, într-o scrisoare adresată părintelui Constantin Morariu. „Ziua arestării lui Ciprian a fost o Duminică dimineaţa, Ciprian era foarte vesel. Era toamnă şi o zi foarte frumoasă. Pe la 9 şi jumătate ore, m-am aşezat la pian şi am cântat diferite bucăţi: duete pentru pian şi vioară şi admirabila „Baladă” pentru vioară şi pian, compoziţia lui Ciprian, care am publicat-o eu, după moartea lui. Ciprian privea de la fereastră spre strada care mergea spre sat. Deodată, aud un zgomot – mă uit spre Ciprian, văd că i-a căzut arcuşul din mână şi dându-se înapoi palid ca un cadavru, îmi zice: „Vine jandarmul cu vornicul din sat – vine, dragă Mărioară, să mă aresteze!”. Eu încep să tremur toată şi să plâng în hohote, văzând jandarmul, cu baioneta strălucind în zarea soarelui. Tata, sărmanul, s-a ridicat de la masă, unde lua cafeaua, şi era aproape să cadă, dacă nu-l susţineam eu şi Ciprian. N-au trecut 5 minute şi iată jandarmul: „În numele legii, sunteţi arestat şi trebuie să veniţi, imediat, cu mine la Cernăuţi”. Ciprian, palid, dară cu o voinţă fermă, s-a îmbrăcat; eu îl ajutam, căci îi tremurau mâinile, şi, după o sărutare şi îmbrăţişare cu sărmanul tată bătrân şi cu mine, care nu-mi putea astâmpăra plânsul, a plecat cu o căruţă ţărănească”.
Aşa a fost arestat Ciprian Porumbescu şi trimis la închisoarea din Cernăuţi, acuzat de înaltă trădare. A petrecut Crăciunul anului 1877 după gratii. Pe timpul detenţiei I-a ţinut tovărăşie vioara pe care i-o trimisese soru-sa, Marioara. Cântând acolo celebra-i „Baladă”, scriu cronicele, a lăcrimat până şi colegul de celulă care ispăşea o pedeapsă pentru omor.
… Zadarnic încercase intelectualitatea braşoveană să-l ajute. Răpus de boală, compozitorul-dirijor şi profesor Ciprian Porumbescu s-a retras la casa părintească din Stupca, unde, pe 6 iunie 1883, aripa neagră a morţii l-a doborât. Cu ultimele forţe, Ciprian i-a şoptit Marioarei: ”Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”. Berta îi scria Mărioarei: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-a fost dat să fii în apropierea lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare”.
Pe crucea mormântului din Stupca, străjuit de drapelul României, sunt inscripţionate, după propria-i dorinţă, versurile: „Iar când fraţilor m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/Pe mormânt atunci să-mi puneţi,/ Mândrul nostru tricolor“. La intrarea în Casa Memorială”Ciprian Porumbescu”, aflată în satul care-i poartă numele, vizitatorii sunt întâmpinaţi de nemuritoarea „Baladă”.
Despre moartea tânărului Ciprian Porumbescu nu pot vorbi. El se află în conştiinţa şi în sufletul românilor de pretutindeni. Viaţa lui, un cântec trist.
Gheorghe MOHOR
