Plecați din Moscova, de pe „Domodedovo”, cum spuneam, nici nu ne-am savurat complet mirarea iscată de gigantul care ne ducea spre Erevan, că am și ajuns…
Un aeroport cochet, dar micuț, necum ca „Șeremetievo” sau „Otopeni”, se ivise la orizont, imediat ce avionul începuse să coboare.
Cum se obișnuia, un autobuz cam răblăgit, care-mi amintea de cele care-i duceau zilnic pe piteșteni la „Arpechim”, scârțâind din toate încheieturile, avea să ne ia de la scara avionului și să ne lase pe peron.
Acolo, cu o bucată de carton pe care era scris cu litere slavone, „Pisateli” (Scriitori), ne aștepta o doamnă brunetă, translatoare și – ea însăși poetă fiind – reprezentantă a Uniunii Scriitorilor Armeni.
Pe nume Metaxe (avea să ne avertizeze încă din primele secunde că se pronunță „Metaxî”), aceasta ne-a condus la două mașini „Lada”, parcate în fața aeroportului, și ne-a dus direct la „Erevan”, un hotel vechi, care avea să ne fie, pentru câteva zile, casă.
„Ghinionul” nostru a fost, însă, că toate cele trei camere – a Florenței Albu, a lui Ovidiu Genaru și a mea – dădeau spre piața cu același nume, hotelul fiind peste drum de sediul Comitetului Central al Partidului Comunist din Armenia, zgomotul de aici făcând astfel imposibilă orice fel de odihnă, atât noaptea cât și ziua, cum aveam să bănuim atunci și să constatăm mai târziu..
„Obiecția” noastră a fost „rezolvată” repede – fără supărare și cu înțelegere – , în câteva minute aducându-ni-se alte chei, de la alte camere cu vedere în partea opusă, unde am fost ajutați să ne mutăm.
Am fost lăsați apoi câteva minute „să ne tragem sufletul”, după care Metaxe ne-a bătut la ușă și ne-a invitat la masa de prânz – destul de aproape de înserat, însă, din cauza „necazului cu camerele” – în restaurantul de la parter.
Mâncarea – cam ca acasă, dar mult mai piperată și asortată cu salate din fel de fel de ierburi și verdețuri – ne-a fost „servită” cu o bucurie greu de explicat în cuvinte, semn al ospitalității armenești…
Cum-necum, încântați fiind de felul în care fuseserăm primiți, ne-am luat cu vorba și astfel nici nu ne-am dat seama că venise ora cinei, ceea ce ne-a făcut „să le contopim”…
Am avut, așadar, timp de taclale, așa că în afară de subiectul „Radio Erevan”, despre care știam bancurile atunci în vogă, am discutat „multe și mărunte”, vorba românului..
Despre bancurile respective, Metaxe ne-a spus, însă, cu un zâmbet care aducea a mândrie, că sunt lansate chiar de armeni…
Nu am ezitat să-i spun – intuind că asta o va bucura – că avem și noi armeni în România, cafeneaua din Piața Unirii, în care mi-am băut, zilnic, cafeaua, în timpul studenției mele ieșene, fiind a unui armean, fapt întărit de Ovidiu Genaru, care-și „făcuse mult timp veacul” pe acolo…
N-am omis – ceea ce poate că-i bucură azi, după zeci de ani, pe cei care-mi citesc amintirile – să-i spun că în Pitești trăia o distinsă familie de armeni – bijutieri de marcă ai orașului – cu nume neaoș de român, Ionescu, bucuria citită pe fața Metaxei răsplătindu-mi vestea…
Prinzându-ne seara, puțin obosiți fiind, am decis să decidem asupra programului nostru a doua zi, la micul dejun, fiecare retrăgându-se apoi în camera lui…
Ne-am spus „Noapte bună!” și am plecat să visăm – fiecare altfel și altceva – în prima noapte dormită la Erevan…
Dan ROTARU
