Ultimul mesaj al jurnalistei Iulia Marin înainte să moară. Suferea de depresie și urma un tratament.
Vestea stingerii din viață a Iuliei Marin a luat pe nepregătite presa românească. Tânăra în vârstă de 33 de ani a fost găsită marți, 18 aprilie, fără suflare în apartamentul din București, în care locuia cu chirie. Ce dezvăluie ultimul mesaj al jurnalistei Iulia Marin înainte să moară. Suferea de depresie și urma un tratament.
Jurnalista în vârstă de 33 de ani nu tranzita o perioadă foarte bună din punct de vedere mental. Iulia Marin suferea de patru ani de zile de probleme de sănătate mintală, primind diagnostice severe din partea medicilor, potrivit Libertatea. Nu s-a rușinat niciodată să vorbească deschis despre afecțiunile sale.
Ce scriu colegii de la Libertatea
„Iulia Marin s-a luptat în ultimii patru ani cu probleme de sănătate mintală, cu diagnostice severe, despre care a ales să vorbească deschis, inclusiv despre tulburarea bipolară. A scris constant despre bolile psihice pe pagina ei de Facebook. Aici, Iulia avea un alt dialog cu publicul ei, în afara celui de ziar, informativ.
A scris despre sănătatea mintală și pe blogul său „În terapie”. Nu s-a rușinat să recunoască dificultatea unei vieți tot timpul încercate. A ținut jurnale publice chiar și din zilele, săptămânile în care a fost internată la spitalul de psihiatrie. Și-a învins teama de a fi judecată pentru că suferea și a continuat să scrie despre toate episoadele dificile prin care trecea.
A vorbit pentru cei care erau speriați să o facă, dar care s-au regăsit atat de mult în cuvintele Iuliei. A ridicat de foarte multe ori discuția despre stigmatizarea bolilor psihice și a avut curajul să-i spună lumii că ea se luptă pentru viață. Iulia a reușit, în ciuda acestor diagnostice psihice, să fie prezentă, să scrie, să facă investigații, să meargă mai departe, de fiecare dată, dorindu-și să trăiască”, a relatat Libertatea.
Ultimul mesaj al jurnalistei Iulia Marin înainte să moară
Pe platforma Facebook, jurnalista Iulia Marin obișnuia să scrie texte despre bolile psihice. Ultimul său mesaj publicat pe platforma socială amintită este chiar pe această temă. Din conținutul scrierii se înțelege că tânăra suferea de depresie și începuse, recent, un tratament nou, în speranța că totul va fi mai bine. A refuzat internarea, deși medicul ei insistase. Lucra de acasă. Faptul că era singură și bolile de care suferea au dus la un abuz în ingestia de medicamente care potrivit IML, a provocat moartea tinerei. Nu se știe dacă voit, sau nu.
„E greu și să nu renunți”
《Număr, uneori, pe degete zilele ”bune”. Zilele în care mă simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: “Nu renunțați, veți găsi antidepresivul potrivit”.
E greu și să nu renunți. Al cincilea – sau al șaselea? – antidepresiv în mai puțin de patru ani vine la pachet cu speranțe noi și, până acum, zero efecte adverse.
Dar stau și mă întreb dacă nu cumva mă pregătesc pentru o nouă dezamagire, vreun efect placebo, cine mai știe?
Stau și mă gândesc ce bizar e că viața mea toată depinde de câteva zeci de miligrame dintr-o substanță de care abia am auzit. Și, când zic că viața mea toată, nu e nicio exagerare.
„Îmi e rușine să mai vorbesc despre depresie”
Am ajuns în punctul în care îmi e rușine să mai vorbesc despre depresie sau să o invoc, în punctul în care nu mai înțeleg ce e în neregulă de nu mai pot funcționa “ca înainte”. Îmi șoptește creierul meu: „Sau măcar ca într-o zi oarecare, dintr-un trecut care se tot îndepărtează”.
Am ajuns să urăsc însuși termenul de “depresie”. Îl reneg adesea, mă mint singură, ascult muzică, fac orice ca să schimb această stare. Și ea nu se schimbă decât foarte rar.
“Nu renuntați, antidepresivul ăsta mi-a schimbat viața”, a scris cineva despre substanța pe care o iau acum, de câteva zile.
Aștept, aștept de patru ani să am din nou pasiune pentru ceva. Să nu simt greutate, orice aș face. O greutate atât de dificil de descris în cuvinte.
“Îți va plăcea pastila asta, ajută și la concentrare, e și pe anxietate”, mi-a spus medicul meu.
Îmi doresc să îmi placă. Să mă ”ajute”. Să mă trezesc zâmbind, ca “înainte”. Să pun puțină pasiune în ce fac, măcar puțină. Măcar din când în când, să nu mă mai ascund în spatele unei stări care nu vrea să plece. Nu vrea, și pace.
“Nu renuntați, pastila asta mi-a redat plăcerea de a trăi” Citesc toate forumurile, în timpul meu liber, și vreau să le cred. Să cred că există din nou plăcere, fie și dintr-o pastilă. Dar, la naiba cu toate astea, azi a fost o zi bună, placebo sau nu.》
„E visul tău, nu al meu!”
Poate că totul se trage din traumele copilăriei, pe care jurnalista încerca să le conștientizeze și să le împărtășească cu prietenii ei virtuali. Iată ce povestea despre presiunile din copilăria ei: 《În familia mea, tot timpul am fost educați sa alergăm după ceva realizări extraordinare, și nu după bani, de pildă.
Când aveam patru ani, mama a început să mă învețe să citesc și, o vreme, ambiția ei a fost ca eu să știu “Luceafărul” pe de rost. Mă gândesc astăzi la copilul care eram și care “performa” în fața adulților spunând poezii interminabile și mi se strânge cumva stomacul.
„O presiune fantastică”
“Dovedește-ți valoarea”, a fost un motto nerostit în casa noastră.
“Fă ceva cu talentul tău”, îmi spunea adesea.
Am crescut sau am fost crescută cu o presiune fantastică de a avea rezultate sclipitoare și, o vreme, chiar le-am avut.
Dar greșeala celor care m-au crescut a fost că nu m-au învățat să îmi văd valoarea intrinsecă, indiferent de realizări sau, mai ales, de eșecuri.
Am fost învățată, în primul rând, să visez. Să visez mult.
Azi, mă lupt cu aceeași presiune de a excela și de a face mai mult. În continuare, metaforic vorbind, e de parcă aș învăța să rostesc o poezie pe care o știu pe de rost și nu mai vreau asta pentru mine.
Visul mamei era ca eu să scriu cărți.
Visul meu? Habar n-aveam care era.
Știam însă ca îmi plac multe alte lucruri în afară de scris: în primul rând, să citesc.
Unde mama mă visa scriitoare, eu mă visam cititoare.
Am preluat însă această așteptare a ei de la mine și am purtat-o pe umeri, împreună cu toate celelalte. Să scriu o carte devenise farul din călătoria vieții mele. Odată ce aveam să ajung acolo, totul avea să se schimbe și mama ar fi fost mândră de mine.
Dar realitatea e că, sondând toate aceste așteptări ale mamei de la mine, ale mele de la mine, mi-am dat seama că nu vreau să scriu cărți. Că vreau să trăiesc pentru altceva, dar nu pentru asta și aș mai vrea să scutur de pe umeri toate aceste iluzii de grandoare care nu-s ale mele.
Sau, dacă voi scrie vreodată, să fie pentru că așa vreau eu.
„Decât să fie maculatură, mai bine să nu fie”
Am renunțat cu greu la acest vis și în continuare cred că, poate, nu am renunțat chiar defintiv. Mă trezesc scriind adesea, în ciuda faptului că îmi spun că ajunge.
Sunt cumva ca o fostă concurentă la Miss care nu poate accepta îmbătrânirea. În cazul meu, acceptarea ar presupune că nu, nu am capacitatea, energia și dedicarea necesare de a scrie o carte și că, decât să fie maculatură, mai bine să nu fie.
Dacă mama ar trăi, i-aș mulțumi azi pentru tot ce mi-a oferit, dar i-aș spune, în ce privește toate aceste visuri, că sunt deșarte. I-aș spune: “Nu, mulțumesc”.
Nu, mulțumesc, pentru că nu vreau să îmi trăiesc viața pentru a demonstra ceva.
Nu, mulțumesc, pentru că visul ăsta mi-a consumat prea multă energie psihică și să renunț la el m-ar face mai ușoară.
Nu, mulțumesc, pentru că ăsta e visul tău. Nu al meu. Nu, mulțumesc.》
Concluzia: 《Iulia Marin, autoarea postării de mai sus, a plecat dintre noi astăzi, la doar 33 de ani, din cauza depresiei.
Citiți cu atenție rândurile ei, deznădejdea ei în a-și căuta libertatea… citiți și înțelegeți să NU mai puneți presiune pe copiii/ elevii voștri! Învățați-i să fie liberi… și fericiți. Atât!
Dumnezeu să o odihnească pe această tânără jurnalistă! Nu am cunoscut-o, dar citirea a câtorva postări ale ei, în care-și mărturisea pe Facebook nevoia de a fi ajutată, m-a cutremurat.》 (Laura D. Stifter)
„Din cauza societății strâmbe…”
《”Ai avut trei cumpene. N-o să mai ai niciuna (…)” (n.r. Jurnalista a avut trei tentative de sinucidere)
Și n-a mai avut.
Abia azi am citit-o pe Iulia Marin, pe pagina și blogul ei. Și dintr-odată, m-a izbit o revelație cumplit de tristă: ce condei superb și ce suflet fragil, hărtănite în tranșeele presei.
Iulia și-a dorit cândva cu ardoare să scrie măcar o carte. A renunțat la acest vis, bântuită de prea mult bun-simț, numit „sindromul impostorului”, temându-se că va ieși „maculatură” – nu era conștientă de imensa ei valoare.
Oare de ce nu era?
Din cauza bolii sau din cauza societății strâmbe, în care a crescut și a trăit?
Și în care cei suferinzi de orice (de la depresie, la cancer) sunt uciși de indiferență și batjocură, cu mult înainte de a-i ucide boala. În care nulitățile prosperă, în timp ce oameni valoroși se zbat zi de zi, iar unii, epuizați fizic și psihic, se îmbolnăvesc de moarte. În care motivele de tristețe și strigătele de ajutor sunt asurzitor de multe și au devenit cu neputință de dus chiar și de către oamenii buni și generoși, cărora le pasă.
Acum, Iulia, deși a făcut tot ce i-a stat în puteri să învețe să trăiască pe sârma firavă a depresiei, a terminat cu toate cumpenele. Nu mai e nimic de făcut pentru ea.
Poate doar de adunat toate textele de pe blogul ei, într-o carte postumă – radiografie a eșecului psihiatriei și psihologiei prezentului (și motivație pentru specialiști să caute alte soluții și abordări).
Odihnește-te în pace, Iulia. 》 (Nora Dincă)
„E o înfrângere pentru toți…”
„Am citit azi multe gânduri despre Iulia.
Așa dezarmant de sinceră cum era ea, dacă printr-un scenariu fantastic ar putea să le audă, probabil ar aprecia. Cred că toți o citeam și urmăream constant (și) pentru că toți cei care am avut (și cine nu are?) demonii, nesiguranțele, dramele, bolile, traumele noastre, aveam nevoie de o poveste cu final (sau cu o desfășurare) fericit(ă), din care să ne hrănim și noi, eventual, egoist.
E o înfrângere pentru toți, pentru cei apropiați, pentru sistemul artificial în care trăim. E foarte trist și zdruncinant, e doar neputință„.》(Nora Dincă)
Colegii ziaristei de la Libertatea oferă asigurări publice că textele tinerei nu se vor stinge și, atât timp cât presa va continua să existe, vor exista și ele, în memoria Iuliei Marin.
Dumnezeu s-o ierte!
CITEȘTE ȘI: Jurnalista Iulia Marin, găsită moartă în casă
