Fost manager resurse umane la DACIA, nava amiral a industriei noastre, Ion Bulearcă a coborât mai întâi în el (îți trebuie ,,curaj”, nu glumă, pentru așa ceva), apoi în vremurile prin care a trecut și, la 75 ani, a publicat romanul ,,Ce repede trece timpul”, apărut la Editura Zodia Fecioarei din Pitești, unul care se încadrează, fără dubii, în ceea ce istoria și critica literară numește ,,biografism”. Un curent care după 1989 a cunoscut amploare, urmare căderii cenzurii.
După lansarea romanului la Centrul Cultural Pitești, în cadrul unui eveniment foarte bine organizat, am văzut autorul totuși abătut, spunându-mi că dacă editura i-ar fi spus de la început că vizează și o asemenea lansare, n-ar mai fi publicat cartea. Mi-am dat seama că știa discuțiile pe seama unor autori apăruți într-un târziu de viață, care mai mereu sunt etichetați de elitiști ca fiind unii fără receptarea criticii prestigioase, publicați la edituri ,,de nișă”, expresie dragă lor, departe de ,,exigențele” canonului literar ,,oficial”.
Însă autori de seama lui Ion Bulearcă demonstrează că aplecarea spre contemplare, trăire artistică, gândire filozofică, au fost trăsături esențiale, definitorii ale creatorilor noștri anonimi. Cei care, de-a lungul timpurilor, au făcut să apară un folclor de valoare, cu toate că limba română a fost constrânsă de condițiile istorice să ducă o viață nocturnă, prelungită, determinată de lipsa școlilor și universităților. Francezul H. Jacquier scria că ,,munca milenară de elaborare și șlefuire fiind dusă exclusiv de popor, la capăt a ieșit o limbă cu o savoare populară fără pereche și aptă pentru creațiile cele mai admirabile ale folclorului”.
În contextul în care, începând cu mijlocul secolului 20, accesul la carte și formare intelectuală a ajuns fenomen de masă, genialii creatori populari, prin instruire, au reușit să devină autori culți, cel puțin publicabili, sau chiar mai mult. Acest ,,dezgheț”, din fericire, a continuat, mai ales după 1989, când libertatea de exprimare a cunoscut și condiții propice, prin înlăturarea cenzurii și apariția multor reviste sau edituri. În asemenea împrejurări, mulți autori necunoscuți au ieșit ,,la lumină”. Foști deținuți politici, oameni cu biografii interzise, condeieri care nu putuseră să treacă peste ,,exigențele literaturii socialiste”, au găsit prilejul să se exprime și să-și publice cărțile, spre ,,disperarea elitelor”, care vedeau în apariția atâtor volume diluarea valorilor literare. Fără să pledez pentru încurajarea nonvalorii, iau de partea mea pe exegeții care sunt de acord că în nicio literatură nu se scriu numai capodopere.
Astăzi, la noi, revistele apar după emiterea ISSN-urilor, editurile sunt obligate să ia pentru fiecare carte ISBN de la Biblioteca Națională, iar după apariția cărții să depună la această bibliotecă 10 exemplare, context în care, nu se poate afirma că ,,fenomenul” este scăpat de sub controlul ,,calificat” al unor instituții abilitate să decidă ,,oficial”, însă, înainte de toate, cernerea este făcută de cititori.
Dincolo de orice, merită să ne aplecăm asupra unui clasament al titlurilor noi de carte, tipărite anual, raportate la milioanele de locuitori ai unei țări, clasament apărut într-un raport dat publicității de Henrique Mota, președintele Federației Editorilor din Europa. România, cu până la 750 titluri noi/anual, se află onorabil într-o grupă din care mai fac parte Franța, Italia și Polonia, sub grupa de 750-1000 titluri noi a Germaniei, Austriei, Spaniei și Greciei.
Cu adăugarea că în acest clasament se găsesc și țări cu 1000, 1500 și chiar 2000 titluri noi, cum este cazul țărilor nordice, las țara în acest clasament onorabil și mă întorc la romanul lui Ion Bulearcă, în care autorul își demonstrează talentul, ascuns ani mulți, de povestitor, pe care cu modestie și-l neagă. Asemenea tuturor celor înclinați să spună atrăgător povestiri, face cuvintele să se exprime dincolo de ele, mai ales atunci când recurge la analiza psihologică a propriului său personaj.
Amintirile din copilăria petrecută pe o veche stradă de la marginea Piteștiului, vacanțele în satul bunicilor, sau tabere școlare, îl împing spre acea redare nostalgică, cunoscută și în alte povestiri de acest gen, fermecătoare pentru mulți cititori. Captivante mai sunt descrierile poveștilor de dragoste trăite de autor, care m-au făcut să-mi aduc aminte de celebra zicere ,,dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Povestirile din armată, dar mai ales din anii de muncă în marea și prestigioasa uzină DACIA sunt aduceri aminte care îi vor face pe mulți, foști salariați, să devină nostalgici, iar pe cei ,,din afară” să ajungă interesați de cunoașterea unui mediu al succesului în care s-a creat o marcă lăudată.
În stilul autorului, se poate vorbi de prezența latentă a limbajului folcloric, folosit printr-o strădanie de respect pentru o limbă bine șlefuită. Pradă amintirilor, autorul gândește temele și subiectele prin alegeri din propria trăire și le redă printr-o exprimare, într-un mesaj ,,din lumea trecătoare” a lui ,,carpe diem”, cum spunea Horațiu, în ,,Odele” sale: ,,Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine”.
Cu acest mesaj am rămas după citirea cărții și sunt ferm convins că va fi și al colegilor autorului de la uzinele DACIA, care în mod deosebit vor trăi nostalgia aparte a aducerilor aminte, provocate de scrisul autorului, întreținut prin sensibilitatea sa personală, în dorința de a atrage, în special, pe cei care se regăsesc ca personaje în carte, ajunși astăzi pensionari răscoliți de trecerea anilor, tentați totuși să se așeze într-o plăcută tihnă a amintirilor.
Dincolo de toate, romanul, scriere memorialistică, sinceră, chiar dacă ar putea fi catalogat fără valoare literară, peste vremuri, nu i se va putea ignora valoarea documentară, ajuns veritabilă dovadă a unor vremuri apuse și, de ce nu, să poată contribui la apariția unor inspirații pentru alte scrieri.
Uitându-se că printre cei mai avizați cititori sunt tocmai autorii ,,neelitiști”, concepțiile elitiștilor, duc, de multe ori, dincolo de orice, la o mare ruptură între ei – de regulă mari singuratici, plini de orgolii, care găsesc ieșirea din singurătatea literară, doar prin asociere în găști – de unii dintre receptorii lor, cei mai cultivați, interesați de lectură. În locul preocupării, să prolifereze aceste ,,ruperi”, ar face mult mai bine să se preocupe, prin uniunile lor profesionale, de instruirea și organizarea unor rețele de agenți-impresari literari, așa cum au țările cu literaturi premiate, nu să se lamenteze că România are cea mai slabă piață de carte, fără să recunoască faptul că la această stare de lucruri au contribuit și contribuie din plin, prin izolarea de public.
Se știe că fenomenul scrierilor, prezentate de autori prin lecturi publice, în spațiul hispanic al Americii latine, este unul larg răspândit, făcându-i pe mulți să admită că această emulație este chiar fundamentul admirabilei literaturi sud-americane, atât de valoroasă.
Este cunoscută ,,pățania” scriitorului rus invitat la Bogota să susțină lecturi în public, care, în seara dinaintea întoarcerii, și-a găsit camera de la hotel plină de manuscrise, însoțite de rugăminți scrise să fie citite. Surprins, a întrebat agentul literar care-l însoțea: ,,În Columbia, chiar toată lumea scrie?!” Și, i s-a răspuns: ,,Așa am dat lumii, pe marele Gabriel Garcia Marquez!”
Eu, pentru România, mă întorc, câtuși de cât mulțumit, la clasamentul lui Henrique Mota, spunând multora că este bine să ne aducem aminte ce zicea un mare critic și istoric literar, care nu refuza pe nimeni când era rugat să i se citească manuscrisul, dar nici nu încuraja nonvalorile, dând chiar public exemple de acestea. Acest critic, nu este nimeni altul, decât regretatul Alex. Ștefănescu, care spunea că să te pronunți asupra unui autor fără să-i citești cărțile este o crimă culturală. Ajunsese la această judecată de valoare, după ce citise peste zece mii de români, tentați să pună mâna pe condei, impresionat de câtă înclinare literară dovedeau mulți dintre ai noștri, urmașii unui folclor genial.
Victor PANDURU
