La mulți ani poetului Dan ROTARU, care astăzi împlinește frumoasa vârstă de 80 de ani. O vârstă care îl găsește sănătos, ager la trup și minte, cu o prezență extrem de vizibilă în mediul online, prolific în creație și implicat în viața comunității. La mulți ani, Maestre!
Poetul Dan ROTARU s-a născut la 18 ianuarie 1943, în comuna Salcia, județul Olt. Fiul lui Petre Rotaru, agricultor, și al Sofiei (n. Anghel).
A terminat liceul în 1960, la Slatina, după care a urmat Școala Tehnică de Chimie din Copșa Mică (1960-1962). Este licențiat al Facultății de Filosofie a Universității din Iași (1968).
A debutat cu poeme în revista Amfiteatru (1968). În 1970, în „Biblioteca Argeș”, îi apare placheta Teamă de final. Debut editorial cu volumul de poezii Plânsul oglinzilor (1971).
A colaborat la revista Argeș, România literară, Convorbiri literare, Tribuna, Luceafărul s. a.
A lucrat ca Redactor principal la revista Argeș din Pitești.
A publicat volumele de versuri: Lacrima Laurei (1973), Mantia de lumină (1976), Sunetul visarii (1978), Mirele zăpezii (1980), Invitație la dragoste (1985), A iubi, iubire (1987) și Castelul de brumă (1988) etc.
De atunci și până acum a publicat 45 de cărți, ultima fiind volumul UIMIRI, scos la Editura Alana din Slatina, în acest an (2023).
De-a lungul carierei a obținut numeroase premii, dar cel mai drag dintre ele este premiul revistei Argeș pentru volumul de debut Plânsul oglinzilor (1971).
„Poet de sensibilitate neoromantică, Dan Rotaru aspiră la frumusețea și grația verbului, crezând încă în forța sugestivă a purității. Versurile sale, de o fină muzicalitate, sunt populate de nuferi, crini, ninsori și umbre deasupra cărora e invocat „plânsul oglinzilor”, corespondent al unui lamento al cuvintelor, cu vagi ecouri bacoviene. Sub aspect formal, tentat de metrica tradițională, Dan Rotaru își suscită modernitatea prin trăire și imagism. Metaforele trecerii timpului, invazia materiei, interogațiile chinuitoare, o anume discreție a sentimentului, cercetarea memoriei cu simțurile viscolite, pierderea identității sau presimțirea unei trădări din partea lumii definesc, toate, o atitudine lirică suficient de constantă pentru a dizolva tentația spre desuetudine a limbajului.”, scrie site-ul de specialitate www.poetii-nostri.ro
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1971.
Poetul publică zilnic pe pagina sa de facebook 1-2 poeme. De câțiva ani sonetul „l-a prins în gheare”, ultimele sale cărți fiind exclusiv de sonete, majoritatea de dragoste. A publicat ani de zile într-un ziar local din Argeș, iar începând din 2022 publică pe site-ul nostru eseuri cu amintiri (AMINTIRILE POETULUI DAN ROTARU) dar și sonete în care harul divin se revarsă cu abundență. Poetul însuși spune că poemele sale sunt „dictate de Dumnezeu”.
Sonetul ultimei dorințe
Oricum mi-ar fi, mă ia de-aici și du-mă,
ca-ntr-un padoc, un câine, un hingher,
într-un ospiciu de nebuni din cer,
în care zilnic mintea li se-afumă!
Când soarele de voie ne desparte,
fiind fiecare pe-altă parte-a lui,
pe una vii, pe cealaltă statui,
ca-n viață, tot la fel trăim și-n moarte.
Iar dacă într-un buletin de știri,
în lista sugrumatelor iubiri,
și pe-ale noastre le auzi citite,
să nu te lași cuprinsă de ispite
ce țin o zi, dar nici să nu te miri
de pomi cu rădăcinile-nflorite!
Sonetul sufletului de bătrân copil
Cum de-a putut să urce-n cer un spor,
sau ce sămânță pân-la el să zboare,
că dimineața am văzut că-o floare
necunoscută-a răsărit pe-un nor?
E ca și când în noaptea cea dintâi
a unui nou-născut, spre dimineață,
când genele pe ochi i se agață,
îi zboară-un înger de sub căpătâi.
Cât ger, în toamnele târzii, un mur,
atâta chin cu sufletul să-ndur
în fiecare zi mă simt în stare,
de dimineață până-n înserare,
și-n el să te păstrez fără cusur
din prima până-n ultima suflare…
Sonetul vieții ca dar
Cum fructele rămân în pom necoapte
și totuși au miros deși n-au gust,
cum agurida se visează must,
așa și zilele când trec spre noapte.
Nici bine nu intrăm în ea, și gata,
ca o mireasă dusă la altar,
pe-o filă tânără de calendar,
la miez de noapte, ziua-și schimbă data.
Cât mi-a rămas din viață, cât mai am,
ți-o pun în palme-așa cum pui în ham
un cal ce paște cât îl lasă lanțul
și nici nu poate să mai sară șanțul,
și ți-o voi dărui la miligram
cum, c-o oca, argintul, nu cu sfanțul…
JOC PE TELEFON
Bătrân copil visând
Ca să mă-auzi, dă-mi inima mai tare,
precum o mierlă, cântecu-i, în crâng!
Ia-mi sufletul și fă-ți-l lumânare,
și-nvață-mă iubirea să mi-o plâng!
În iarnă du-mă, ascunde-mă-n culoare,
căci doar în ea ne vom păstra sublimi,
și lumii de-azi, și celei viitoare,
le vom rămâne unici factori primi!
Un sfânt miros de mir și de tămâie
îmi pun în inimă, ca-n buzunar,
și-n vene și-n artere-o țin ca-n frâie,
când zbură-n trupul meu ca-ntr-un bazar.
De azi, păcătuiesc cu încă-un nufăr
pe care-ntr-o icoană îl încui.
Mă-nchin la tine ca la-un sfânt, și sufăr
că sunt al tuturor și-al nimănui.
Mă mai privesc o dată în oglindă,
și vârsta, trist, pe chip mi-o potrivesc;
Hai, vino, și cu palma mi-l colindă,
căci, în femei, de tot, mă risipesc!
Vino, mă bea cum ai sorbi-o licoare
de pur bărbat pe-un flutur răstignit!
Rămâi o zeitate muritoare
ce-n mine, levitând, s-a rătăcit!
Te-oi învața zăpada cum se ninge,
îți voi preda căderea unei ploi,
și de vei răsări sau de te-i stinge
precum o stea, vedea-vom mai apoi!
Dar până-atunci, dă-mi inima mai tare,
ca lampa ce-arde ultimu-i fitil!
În viață, suflă-mi ca-ntr-o lumânare,
și-n trup bătrân, aprinde-mă copil!…
***
