IARĂŞI ŞI IARĂŞI, EMINESCU…
„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/Şi niciodată n-or să vie iară”… 175 pe răbojul vremii şi al vremurilor, de când pe lume s-a ivit copilul Mihail Eminovici, naşul literar fiindu-i directorul revistei „Familia”, Iosif Vulcan, preschimbându-i numele de familie în Eminescu, odată cu publicarea poeziei „De-aş avea” (1866).
„Îngerul prea curat al versului românesc”, cum l-a adulat peste alţi ani Tudor Arghezi, a încorporat toate sentimentele universal umane, cu deosebită aplecare spre credinţa, trecutul istoric, tradiţiile, plaiurile şi obiceiurile româneşti. Poetul a căutat în permanenţă cuvântul ce exprimă adevărul – în poezie, proză, publicistică, abordând teme de interes istoric, religios, sociologic, social, nu în ultimul rând exprimându-şi viziunea cosmogonică într-un limbaj poetic pe cât de accesibil, pe atât de profund, determinându-l pe mentorul Junimist, Titu Maiorescu, să declare, după înălţarea astrală a poetului: …”forma limbei naţionale şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi şi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti” (Titu Maiorescu- „Eminescu şi poeziile lui”(1889)).
Viziunea cosmogonică constituie dovada genialei gândiri astrologice a poetului „îndoctrinat” de filozofia germană din vremea studiilor berlineze, dar şi din anii studenţiei la Viena. Admirabile sentimente avea şi pentru predecesorii autohtoni – „sînte firi vizionare”,/„Ce făceau valul să cânte, ce făceau steaua să zboare…” („Epigonii”) Să ne amintim cum gândea, despre facerea şi desfacerea Universului, în filozoficul poem „SCRISOAREA I, „bătrânul dascăl” (alias Eminescu):
„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fășii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.
Nu avem nimic de pierdut dacă credem în punctul de mişcare „mult mai slab ca boaba spumii”? dar şi în Cuvântul Sfintei Cărţi a omenirii (Biblia), să credem: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”… apoi, ştim cu toţii, în următoarele şase zile a înzestrat şi cerul şi pământul cu toate darurile văzute şi nevăzute. O singură datorie avem: Să apărăm sănătatea Universului. Dacă omul va continua agresiunea împotriva darurilor divine, îmbâcsind aerul, otrăvind apele, pământul arzându-l sub focul rachetelor de distrugere în masă, se pot adeveri prezumţiile cugetătorului, de fapt ale lui Eminescu, privitoare la tabloul apocaliptic şi recăderea lumii în haosul iniţial:
În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…
**
Prin poemul „LUCEAFĂRUL” (amintind de „Zburătorul” lui Ion Heliade Rădulescu), Eminescu realiza o fascinantă epopee cosmică:
O preafrumoasă fată de împărat, „mândră-n toate cele, cum e fecioara între sfinţi şi luna între stele”, cuprinsă de fiorul dragostei pentru Luceafărul care-şi întindea raza până-n dormitorul ei, îi cere nemuritorului astru preschimbarea în lumea muritoare, singura condiţie prin care aceasta i-ar deveni mireasă. Cine altcineva i-ar putea oferi divina deslegare? Tatăl Ceresc (Demiurgul) spre care
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne-ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
– „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…
Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos…
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.”
În timp ce Luceafărul străbătea spaţiile stelare, Cătălina se lăsa ademenită de tânărul pământean Cătălin, care-i promitea dragostea adevărată, concretă. Se adeverea îndemnul demiurgului, când Luceafărul îi ceruse deslegare la viaţa pământească:
– „Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;
Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;
Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.
Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
Să-ți dau înțelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.
Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă.”
Dezamăgit, îndrăgostitul zburător astral se resemnează – drama geniului neînţeles de lumea obişnuită, muritoare:
„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt,
Nemuritor şi rece.”
***
Poezia „LA STEAUA…” e o altă izbândă poetică eminesciană cu accente filozofice, faţă de care, într-un articol publicat în revista „Glasul iubirii”, prof. Vasile Moise afirma: „Eminescu a preluat multe idei, teme şi motive din literatura romantică germană, din filozofia germană, cărora le-a dat, în creaţia sa, semnificaţii noi transpuse într-un limbaj poetic de o neasemuită frumuseţe. În esenţă, graţie talentului său şi culturii deosebite, Eminescu a schimbat mesajul poeziei „La steaua”, de la o poezie erotică, la Keller, într-o poezie meditativă”, prelucrând-o ca un adevărat bijutier de cuvinte. Garabet Ibrăileanu afirma: „Eminescu a prefăcut “Steaua” lui Keller dându-i o strălucire şi o perfecţie care întunecă cu desăvârşire modelul german”, iar Mihail Dragomirescu susţinea că „Poezia lui Eminescu e întruparea celei mai puternice influenţe străine şi în acelaşi timp a celui mai puternic spirit specific national.” Iată, confirmarea:
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
Ne regăsim cu toţii în versurile marelui poet, când amintirile celor plecaţi dintre noi încă ne urmăresc, oricât de mult va creşte,-n urma noastră, timpul.
Gheorghe MOHOR
