Eminescu, deasupra vremurilor şi a veacurilor

Eminescu, deasupra vremurilor şi a veacurilor

De la apariţia primei ediţii de „Poesii” (Ed. Socec, 1884), alcătuită şi prefaţată de către mentorul junimist Titu Maiorescu, până în zilele noastre, oricare cititor a rămas şi rămâne copleşit de măreţia expresiei poetice eminesciene, înmărmuriţi şi de fantastica-i proză poematică, de realismul şi actualitatea unei publicistici curajoase şi realiste, cuprinzând toate aspectele vieţii sociale, politice, istorice şi culturale, excelând prin actualitatea ei.

„În general, stilul articolelor lui Eminescu n-avea nimic din banalitatea şi improvizaţia gazetărească, pentru că poetul, om cu principii politico-economice şi cultură filozofică, punea pe hârtie, în prilejurile pe care i le oferea gazeta, o doctrină organică, ce s-a dovedit statornică” (C. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu”).

Înţelegerea deplină a operei eminesciene nu ar fi fost posibiă, nici publicistica cunoscută, fără aportul, de-a lungul istoriei literare, a reputaţilor eminescologi, în rândul acestora aflându-se şi vrednicul de laudă prof. dr. George Ene, născut pe meleaguri argeşene, autor a numeroase studii şi eseuri originale, mai cu seamă al masivelor volume integrate în circuitul naţional al cercetărilor eminescologice: „Eminescu şi lumea politică românească în proverbe comentate” (Ed. Tiparg-2012) şi „Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României” (Ed.Eikon-2014), preţioase surse de cunoaştere detaliată a publicisticii eminesciene.

Cu al treilea volum, aflat acum în pregătire („Eminescu şi Războiul de Independenţă”), distinsul eminescolog va aşeza încă o piatră de temelie la cunoaşterea vieţii şi operei marelui poet, o lucrare laborioasă, precedată de studii, conferinţe şi comunicări ştiinţifice.

Eminescu şi-a făcut cunoscute opiniile asupra celor mai importante evenimente ale epocii sale încă din perioada studenţească din Viena şi Berlin, trimiţând articole publicaţiilor din ţară. Din primăvara anului 1876, parcurge o altă etapă gazetărească: redactor-administrativ şi corector la „Curierul de Iaşi”, în urma destituirii din funcţia de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi şi din aceea de revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. Iată cum se destăinuia Veronicăi Micle:

„Canalia liberală a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viaţă. Rămas fără o poziţie materială asigurată şi purtând lovitura morală ca pe o rană care nu se mai poate vindeca, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei, neavând niciun scop, niciun ideal. Crede-mă că de azi sunt un om pierdut pentru societate. O singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am dispreţuit şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborât în mocirla vremurilor de azi.”

Despre suferinţa poetului, posteritatea a aflat. A aflat cât i-a măcinat sufletul şi ocultismul politic al vremelnicilor cârmuitori.

Modesta publicaţie ieşeană dobândise o atracţie superioară deoarece Eminescu, conştiincios şi truditor, cum avea să-şi dovedească sârguinţa şi la redacţia ziarului conservator „Timpul”, scria articole majore de politică internă şi externă, articole de un real interes economic, articole cu referire la criza orientală, în mod deosebit la războiul ruso-româno-turc, articole privind situaţia României înainte, în timpul şi după Războiul de Independenţă.

Refuzul de a scrie un articol la solicitarea d-lui Mircea, directorul tipografiei, în favoarea primarului Pastia, atacat în publicaţia locală „Steaua României”, a avut drept consecinţă retragerea poetului de la modesta publicaţie, ironic numind-o „foaia vitelor de pripas”. Era în firea lui să-şi apere demnitatea, dar şi imaginea ziarului la care trudea până la epuizare.

Episodul este astfel relatat de către G. Călinescu: „Eminescu, care era nevoit să se hrănească cu nuci, nu voi să facă aceasta şi răspunse demn precum că nici nu cunoaşte pe domnul Pastia, nici nu e cunoscut de dânsul, şi fiind de puţină vreme în ţară, iar acela nu de mult primar, nu poate emite nici o opinie nici bună, nici rea asupră-i, sub proprie semnătură. D-l Mircea propuse atunci să facă singur articolul în chestiune, dar să-l semneze poetul, propunere la care acesta răspunse, şi mai indignat, că nu înţelege ca stilul unui om care nu ştie să scrie să treacă drept stilul său, că nu vrea să fie amestecat într-o troacă cu oricine, adică cu d-l Mircea, care este o nulitate…

Foarte curând, Eminescu îşi urca în tren hîrţoagele şi moliile şi pornea la Bucureşti, unde-l aşteptau mizeria, boala şi, mai la o parte, moartea”. („Viaţa lui Mihai Eminescu”, E. P. L.- 1966, pag.26o-261).

Îl chemase mai înainte colegul de studenţie Ioan Slavici, astfel că Eminescu ocupă funcţia de redactor, apoi de redactor-şef la ziarul „Timpul”, începând din toamna anului 1877. Dar şi aici, în virtutea dreptăţii şi adevărului, Eminescu se împotrivea tuturor abuzurilor, indiferent din partea căror politicieni se săvârşeau. Nu întârziaseră să apară nici detractorii, fie din lumea politică, fie din lumea literară, turnând venin în sufletul trudnicului gazetar, apărător al adevărului, dreptăţii şi demnităţii publicistice.

15 iunie 1889 nu înseamnă ziua morţii lui Eminescu, ci înălţarea sa deasupra veacurilor ce vor urma, printre nemuritorii culturii universale.

Cinstind memoria celui ce s-a identificat cu sentimentele, năzuinţele, dorurile şi dorinţele noastre, cu plaiurile, cu tradiţiile şi obiceiurile româneşti, cu credinţa, cu istoria şi-ntreaga spiritualitate a neamului nostru, înseamnă că nu ne-am vândut şi sufletul străinilor, nici puterea şi speranţa nu le-am pierdut în crunta confruntare cu vitregia vremurilor.

Mormântul lui Mihai Eminescu se află în Cimitirul Șerban Vodă – Bellu din București.

Mormântul lui se află la umbra unui tei. Pe cruce este un basorelief și, mai jos, are drept epitaf o strofă din „Nu voi mormânt bogat”: