Dreptul la opinie
Mă întreb uneori care-i diferența între dreptul la opinie, dreptul la viață sau dreptul de a avea … drepturi. Aud, tot mai des, prin parc, prin autobuz, pe stradă (de pe băncile frumos aranjate și curate de pe strada principală), în glumă sau cum mult patos ,,tineresc” dar și revoluționar (cei ajunși întâmplător pe câte o ,,cracă” socială) expresia – Fosta-i lele, cât ai fost!
Am avut și am un respect deosebit pentru persoanele ,,grizonate” de vreme și cu fața, până sus la frunte, brăzdată de necazurile vieții. Ei, cei care au construit și au luptat cu nedreptățile pentru a păstra identitatea și ființa națională sunt ignorați, marginalizați, de foarte multe ori discriminați (discriminare pe criteriul de vârstă) atât de societate cât și de o parte a legislației (Legislația românească este ,,făcută” pentru anumite categorii sociale și de cele mai multe ori … la comandă).
Am promis că voi prezenta o serie de sesizări, cele mai multe pertinente (este punctul meu de vedere) dar mai amân ,,promisiunea” din mai multe motive – o parte dintre acestea sunt în analiză la un jurist, pentru altele am promisiuni de rezolvare, iar pentru cele mai multe ne luptăm cu capul ,,pătrat” al unor șefi întâmplători și temporari. Nu vom renunța să inventariem și să trimitem spre rezolvare sau să prezentăm opiniei publice aceste ,,aberații” sociale pe care le sesizează oamenii într-o societate debusolată și o lume în continuă derivă.
Acești bolnavi care ne conduc!
Cu câțiva ani în urmă am citit, aproape pe ,,nerăsuflate”, lucrarea lui Pascal de Sutter – Acești bolnavi care ne conduc (ne guvernează)!, o analiză profundă a comportamentului unor lideri mondiali deveniți dictatori, a patologiei sau chiar boala de care suferă figurile publice – patologia puterii, patologia crimei, a fugii după avere, a puterii absolute îmbrăcate într-un narcisism periculos pentru soarta comunităților sau popoarelor, a omenirii. Nu dezvoltăm subiectul – omenirea ,,fierbe” și noi alianțe se întrevăd a se construi, fiecare în numele unui ,,bine” relativ, dar cu răni adânci în istoria manipulată și trăită (scrisă și trasată), de fiecare dată, după interesele celui mai puternic.
Păstrând proporțiile – fenomenul ,,degradării” umane pentru liderii locali se produce, de cele mai multe ori, cu complicitatea populației, prin pasivitate, absență și ignorare. Ei nu ,,înnebunesc” în funcție dacă ,,tratamentul” comunității este prompt și bine dozat. În caz contrar, vor avea mereu dreptate (liderii), sprijiniți de echipele de zgomot luându-ți dreptul, prin eliminarea curajului, de a avea … opinie. Chiar dacă ai dreptate, mori cu și lângă ea, indiferent de valoarea socială pe care ai avut-o. Tineretului, având astfel de exemple, nu i se poate cere mai mult decât i se oferă – aroganță, goană după avuție și putere, persiflare, iar când este cazul … ,,ciocul mic” – din clasicii în viață!
Și totuși, școala?
Mă acuză un cititor că acord prea multă atenție și spațiu învățământului, școlii, ,,slujitorilor” ei întrebându-mă, cu puțină ironie, dacă am competențele necesare să analizez acest domeniu sensibil al societății. Am ocolit răspunsul printr-o strategie jurnalistică – toți ne pricepem dar suntem indiferenți sau ,,obosiți” de atâtea schimbări, manipulări, justificări, bâjbâieli, căutări, diletantism.
În acest moment Școala românească este sufocată de incompetență ea zbătându-se între două legi – Legea 1/2011 depășită și ,,zdrențuită” de argații lui Cîmpeanu și Legea 198/2023 nefuncțională din lipsa metodologiilor, normelor de aplicare, dezinteresului tuturor celor aflați în ,,schema” ministerului – secretari de stat, directori de compartimente ministeriale, inspectori, directori de școli.
Învățământul este condus prin Ordine de ministru, Directive, Note ministeriale, O.U. și nu prin lege! Inspectorii și directorii sunt niște ,,transmițători” de date pregătite de diriginți, secretariat și informaticieni fiind răspunzători doar pentru termenul de comunicare.
A dispărut inspecția școlară iar asistența la ore este un fost… bau-bau! Cum să te asiste la activitate (inspecție la clasă) un director marca Cîmpeanu fără experiență metodică şi pedagogică, fără rezultate, distribuiți ca șoferii într-un parc auto(!) sau un inspector care și-a ,,găsit” titularizarea într-o vacanță când ceilalți se odihneau? Concursuri de titularizare pe catedre inexistente în momentul respectiv dar ,,descoperite” după examen iar ceilalți colegi nu au candidat din lipsă de … speranțe (șanse).
Treceri în specialitate între etapele de mobilitate și promovare imediată pe diverse funcții pentru a ascunde … măgăria, sau titularizare pe câte 4-6 ore la mai multe şcoli pentru a ,,rezolva clientul”! Burse de merit pentru viitorii analfabeți funcționali (li se dă o șansă(!)), bani pentru dezvoltarea carierei didactice pentru cadre didactice obligate să se pensioneze (adică deja pensionate!)… Nu trebuie să ai psihopedagogie ci doar urechi, interes, spirit de analiză pentru a te alarma respectiv a lua atitudine într-un domeniu scos la ,,taraba” incompetenței sociale.
Sunt suficiente argumente pentru o analiză pertinentă a activității din acest domeniu. Încercăm să avem cât mai multe date pentru a-i alinia, în fața societății, pe acești ,,harabramburiști” cărora le sugerăm un pas înapoi, cel puțin când primesc gratuit (fără concurs) recunoscutul…
ANTIVIRUS
