Cântând iubirea…
Din cuprinsul poeziilor eminesciene pe tema sentimentului fără de care nimeni şi nimic nu ar exista, adică al iubirii, răzbat profunde reflecţii despre viaţă şi moarte, despre Univers, despre relaţia viteză, timp şi spaţiu în nemărginirile astrale. Dacă poeziile de dragoste nu ar fi fost fundamentate pe realităţile tinereţii, am fi fost tentaţi să credem că Eminescu le-a folosit doar ca pretext în abordările filozofice. Dar iubitele au existat, rămânând în istoria literară legate de numele său.
“Când băiatul se făcu mai mare, arăta George Călinescu în mult documentata-I monografie “Viaţa lui Mihai Eminescu”, fu cuprins deodată de timpurii instincte bărbăteşti… Frumos, romanţios de grav în ridicarea sprâncenelor şi a ochilor, el răni inima vreunei fete de ţară cu care jucă- pierzându-se în mistere naïve şi solemne jurăminte- întâia dragoste”…
Unde şi când aveau loc întâlnirile pentru ca poetul să-i declare iubitei cât îi e de dragă? Sara pe deal, desigur:
„Sara pe deal buciumul sună cu jale,/Turmele-l urc, stele le scapără-n cale/Apele plâng, clar izvorând în fântâne;/Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”…
Oriunde s-ar fi aflat poetul: la Botoşani, la studii în Cernăuţi, la Sibiu ori în turneu cu trupa de teatru a Ştefaniei Tardini, dorul de “vâlcioara lui natală”, de codrii şi izvoarele din satul copilăriei era dublat de dorul fetei “cu ochi uimiţi de mari”. Sătul de “străinătate”, poetul dă fuga la Ipoteşti, dar, culmea! Iubita-I decedase la numai 16 ani! Profund îndurerat, Eminescu avea s-o amintească în duioase versuri din poezia O, dulce înger blând: „O, dulce înger blând/Cu ochi uimiți de mari,/La ce mai reapari/Să-ngreui al meu gând?//Părea că te-am uitat,/Că n-oi mai auzi,/Că-mi amintești v-o zi/Din viața mea de sat”.
Avem toate indiciile să credem că spectrul morţii, conturat în poemul „Mortua est!” are trimitere tot la nefericita copilă, iar titlul de început al poeziei , „Elena”, dovedeşte că acesta era numele regretatei fete:
„Făclie de veghe pe umezi morminte,/Un sunet de clopot în orele sfinte,/Un vis ce își moaie aripa’n amar,/Astfel ai trecut de al lumii hotar.//Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,/Cu râuri de lapte și flori de lumină,/Când norii cei negri par sombre palate/De luna regină pe rând vizitate.//Te văd ca o umbră de-argint strălucită,/Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/Suind, palid suflet, a norilor schele,/Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.//O rază te’nalță, un cântec te duce/Cu brațele albe pe piept puse cruce,/Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier/Argint e pe ape și aur în aer.//Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;/Privesc apoi lutul rămas… alb și rece,/Cu haina lui lungă culcat în sicriu,/Privesc la surâsu-ți rămas încă viu”.
Finalul poeziei „Floare albastă” exprimă aceeaşi durere: „Şi te-ai dus dulce minune,/ Şi-a murit iubirea noastră/—Floare albastră, floare albastră/Totuşi este trist în lume!”
Cum timpul vindecă rănile sufletului prin trecerea-I lentă şi fără întoarcere, Eminescu continuă călătoria pe cărările tumultoasei vieţi, urmărit de valurile răscolirilor erotice. În trupa de teatru a lui Mihai Pascaly se îndrăgostise de frumoasa actriţă Eufrosina Popescu.
Colegul de gimnaziu şi de studenţie, Teodor V. Ştefanelli, mărturisea în ale sale “Amintiri despre Mihai Eminescu” : “Ca tânăr în vârstă de 20 de ani, Eminescu ajunge la Viena cu inima cuprinsă de amor pentru frumoasa Eufrosina Popescu şi sufletul său e plin de icoana acestei actriţe, care a aprins primul amor în inima lui curată (…) Amorul lui Eminescu pentru Eufrosina trebuie să fi fost adânc şi sincer, căci am văzut că nici în toamna anului 1870 el nu o uitase, ci vorbea cu mult foc şi durere despre Eufrosina sa. Foarte bine dispus, mă ţinea de braţ şi cânta, declama şi istorisea multe. Apoi deveni sentimental şi-l auzii exclamând: – O! Eufrosina, Eufrosina! Am fost amorezat cuc de dânsa şi nu o pot uita. I-am făcut şi poezii… Adesea m-am întrebat care pot fi poeziile lui Eminescu dedicate acestei iubite, şi mi-am zis că dacă le-a publicat nu pot fi altele decât două ce sunt publicate în anul 1868 în “Familia”: “La o artistă” şi “Amorul unei marmure”.
La o artistă
„Ca a nopții poezie,/Cu-ntunericul talar,/Când se-mbină, se-mlădie/C-un glas tainic, lin, amar,/Tu cântare întrupată!/De-al aplauzelor flor,/Apărând divinizată,/Răpiși sufletu-mi în dor.//Ca zefirii ce adie/Cânturi dulci ca un fior,/Când prin flori de iasomie/Își sting sufletele lor./Astfel notele murinde/
Blânde, palide, încet,/Zbor sub mâna-ți tremurânde,/Ca dulci gânduri de poet.//Sau ca lira sfărâmată,/Ce răsgeme-ngrozitor,/Când o mână înghețată/Rumpe coardele-n fior,/Astfel mâna-ți tremurândă/Bate-un cântec mort și viu,/Ca furtuna descrescândă/Care muge a pustiu.//Ești tu nota rătăcită/Din cântarea sferelor,/Ce eternă, nefinită/Îngerii o cântă-n cor?/Ești ființa-armonioasă/Ce-o gândi un serafin,/Când pe lira-i tânguioasă/Mâna cântecul divin?//Ah, ca visul ce se-mbină/Palid, lin. încetișor,/Cu o rază de lumină/Ce-arde geana ochilor;/Tu cântare întrupată!/De-al aplauzelor flor/Dispărând divinizată,/Răpiși sufletu-mi în dor”.
Dar Eufrosina nu ardea cu aceeaşi intensitate pe rugul dragostei împărtăşită de Eminescu, de unde şi poezia:
Amorul unei marmure
„Oștirile-i alungă în spaimă înghețată,/Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,/Cum stîncelor aruncă durerea-i înspumat/Gemîndul uragan/De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,/De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,/Să fac să rump-o lume ce sfîșie-n tăcere/ Zdrobit sufletul meu.//Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,/Un ocean se-mbată pe-al vînturilor joc,/Și norii-și spun în tunet durerea lor mugindă,/Gîndirile de foc.// Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,/Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,/Căci mie mi-a dat soarta amara mîngîiere/O piatră să ador.// Murindului speranța, turbării răzbunarea,/Profetului blestemul,credinței Dumnezeu,/La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,/Nimic, nimica eu.// Nimica, doar icoana-ți, care mă învenină,/Nimic, doar suvenirea surîsului tău lin,/Nimic decît o rază din fața ta senină,/ Din ochiul tău senin./ Și te iubesc, copilă, cum repedea junie/Iubește-n ochi de flacări al zilelor noroc,/Iubesc precum iubește pe-o albă vijelie/ Un ocean de foc.//Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,/De-ar tremura la sînu-mi gingașul tău mijloc,/Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire/ Un diadem de foc.//Și-aș pune soarta lumii pe buza-ți purpurie,/Aș pune lege lumii rîzîndul tău delir,/Aș face al tău zîmbet un secol de orgie,/Și lacrimile-ți mir.//Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,/Ca preotul altarul, ca spaima un azil;/Ca sceptrul mîna blîndă, ca vulturul mărirea,/ Ca visul pe-un copil.//Și pasu-n urma-ți zboară c-o tainică mînie,/Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,/Cu fruntea-nvinețită, cu fața cenușie/Icoana ce-a iubit”.
Eminescu și Veronica
În capitala austriacă, Eminescu o întâlneşte pe Veronica Micle, femeie cultivată, căsătorită la 14 ani cu mai vârstnicul profesor universitar Ştefan Micle. Poetul i-a dăruit şi fotografia făcută la Praga în ajunul sosirii la Viena, în care părea “frumos ca un semizeu”, cum îl descria G. Călinescu. După sosirea din Berlin la Iaşi, în 1874, relaţia celor doi continuă, când pe petale de trandafiri călcând, când pe spini din cauza condiţiilor neadecvate unei posibile căsătorii. Un roman de dragoste, cu desnodământ nefericit, numele Veronicăi rămânând pentru posteritate legat de al lui Eminescu , ea însăşi cântându-şi iubirea în remarcabile versuri.
Trudind la redacţia ziarului “Timpul” din Bucureşti, din 1877, Eminescu îşi petrece sejurul anului 1878 în satul Floreşti, din Oltenia, prin bunăvoinţa juristului Nicolae Mandrea şi a soţiei sale, Zoe Bălcescu, fiica primarului Craiovei, Barbu Bălcescu şi a soţiei acestuia, Elena Aman. Atât Nicolae Mandrea, fost profesor universitar la catedrele de Drept şi de Istorie ale Universităţii din Iaşi, membru fondator al Societăţii literare „Junimea” (împreună cu Titu Maiorescu, Petre Carp şi Iacob Negruzzi), parlamentar în mai multe legislaturi, magistrat la Curtea de Apel din Iaşi, la Curtea de Casaţie din Bucureşti şi din Craiova, cât şi mai tânăra-i soţie, femeie cultivată şi sensibilă, cu înclinaţii spre pictură şi literatură, moştenitoarea moşiei şi a conacului din Floreşti, îl preţuiau nespus pe Eminescu. Colegul de studenţie şi de redacţie, Ioan Slavici, în volumul de „Amintiri”, confirmă adevărul: „L-am găsit acolo sănătos tun şi în voie bună, numai el la conacul moşiei, adecă în foarte bună societate…” Aici, Eminescu a tradus în româneşte o parte din colecţia de documente Hurmuzachi. La conacul de la Floreşti, poetul a compus şi câteva poezii, pe care le-a publicat după întoarcerea la Bucureşti: „Pajul Cupidon”, „O, rămâi…”, „Pe aceeaşi ulicioară…”, „De câte ori iubito…”, „Rugăciunea unui dac”, „Freamăt de codru”, „Atât de fragedă…”, finalizând şi „Scrisoarea III”. În poezia „Freamăt de codru”, o întâlnim pe „fata popii cea ocheşică”, cu „ochii vineţi”, ce lucise pentru el, toată vara. Aşadar, nu tocmai singur sta Eminescu pe malurile ori în apa Gilortului
Freamăt de codru
„Tresărind scânteie lacul/Și se leagănă sub soare;/Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure/Și ascult de la răcoare/Pitpalacul.//Din isvoare și din gârle/Apa sună somnoroasă;/Unde soarele pătrunde/Pintre ramuri a ei unde,/Ea în valuri sperioasă/ Se azvârle.// Cucul cântă, mierle, presuri /-Cine știe să le-asculte?/Ale pasărilor neamuri/Ciripesc pitite-n ramuri/Și vorbesc cu-atât de multe/Înțelesuri.// Cucu-ntreabă: – „Unde-i sora/Viselor noastre de vară?/Mlădioasă și iubită,/Cu privirea ostenită,/Ca o zână să răsară/ Tuturora.”?//Teiul vechi un ram întins-a,/Ea să poată să-l îndoaie,/Ramul tânăr vânt să-și deie/Și de brațe-n sus s-o ieie/,Iară florile să ploaie /Peste dânsa.//Se întreabă trist izvorul–/„Unde mi-i crăiasa oare?/Părul moale despletindu-și,/Fața-n apa mea privindu-și,/Să m-atingă visătoare/Cu piciorul?”//Am răspuns: – „Pădure dragă/,Ea nu vine, nu mai vine!/Singuri, voi, stejari, rămâneți/De visați la ochii vineți,/Ce luciră pentru mine /Vara-ntreagă.”//Ce frumos era în crânguri/Când cu ea m-am prins tovarăș!/O poveste încântată/Care azi e-ntunecată…/De-unde ești, revino iarăși,/Să fim singuri”.
În toamnă, Eminescu se reîntoarce la redacţia „Timpului” unde munca istovitoare şi suferinţele fizice se adâncesc.
„Tu trebuie să-ţi închipuieşti astăzi,sub figura mea un om foarte obosit şi bolnav, care ar avea nevoie de cel puţin şase luni de repaus pentru a-şi veni în fire, îi scria Veronicăi. Ei bine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zadarnică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios, în cercul acesta, cu care toate acestea e singurul adevărat; de şase ani n-am linişte, n-am repausul senin, de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. Eu rămân cel mai amăgit în afacere căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun. Dar nu mai merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune, şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt, că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi de la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc.
Aştept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt, şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”…
“Idol de o clipă al lui Eminescu” (G: Călinescu), Cleopatra Poenaru era fiica pictorului Constantin Lecca, divorţată, cu 13 ani mai în vârstă decât poetul care o curta numărând plopii din apropierea casei de pe strada Cometei din Capitală, unde aceasta locuia. Ori de câte ori îi număra, plopii ieşeau totdeauna fără soţ…
Pe lângă plopii fără soţ…
„Pe lângă plopii fără soț/ Adesea am trecut;/Mă cunoșteau vecinii toți /Tu nu m-ai cunoscut.//La geamul tău ce strălucea/Privii atât de des;/O lume toată-nțelegea /Tu nu m-ai înțeles.//De câte ori am așteptat/O șoaptă de răspuns!/O zi din viață să-mi fi dat,/O zi mi-era de-ajuns;//O oră să fi fost amici,/Să ne iubim cu dor,/S-ascult de glasul gurii mici/O oră, și să mor.//Dându-mi din ochiul tău senin/O rază dinadins,/În calea timpilor ce vin/O stea s-ar fi aprins;//Ai fi trăit în veci de veci/Și rânduri de vieți,/Cu ale tale brațe reci/Înmărmureai măreț,/Un chip de-a pururi adorat/Cum nu mai au perechi/Acele zâne ce străbat/Din timpurile vechi//Căci te iubeam cu ochi păgâni/Și plini de suferinți,/Ce mi-i lăsară din bătrâni/Părinții din părinți.//Azi nici măcar îmi pare rău/Că trec cu mult mai rar,/Că cu tristeță capul tău/Se-ntoarce în zadar,//Căci azi le semeni tuturor/La umblet și la port,/Și te privesc nepăsător/C-un rece ochi de mort.//Tu trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfânt,/Și noaptea candelă s-aprinzi/Iubirii pe pământ”.
„De un dor nemărginit” a fost atras Eminescu şi de scriitoarea şi publicista de origine germană Mite Kremnitz, soţia medicului Wilhelm Kremnitz, cumnata mentorului Junimii literare, Titu Maiorescu, om politic, filozof şi profesor universitar. Iată ce mărturisea scriitoarea în ale sale “Amintiri fugare despre Eminescu”:
“Şedeam într-o zi la masa mea, unul lângă altul, eu cu tocul în mână, şi citeam din “Convorbiri”; copiam cuvintele, şi el, cu finul simţ al limbii, îmi dădea echivalentul german. Atunci, pe neaşteptate, nu însă într-o pasiune de moment, ci pe când eu, întoarsă spre el, vorbeam cu vioiciune, el mă sărută, şi eu îl lăsai fără să mă opun”.
Nu s-a opus partenera de lucru, în ciuda impresiilor când îl văzuse întâia oară, dar poetul, dându-şi seama de înălţimea unei cetăţi apărată chiar de către cumnatul gelos, a ales resemnarea. A câştigat, însă, opera-i poetică, înzestrând-o cu poeziile: “Atât de fragedă” şi “Cu mâne zilele-ţi adaogi”:
Atât de fragedă…
“Atât de fragedă, te-asameni/Cu floarea albă de cireș/,Și ca un înger dintre oameni/În calea vieții mele ieși.// Abia atingi covorul moale,/Mătasa sună sub picior,/Și de la creștet pân-în poale/Plutești ca visul de ușor.//Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii/Cei plini de lacrimi și noroc.// O, vis ferice de iubire,/Mireasă blândă din povești,/Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/Mi-arată cât de dulce ești,// Cât poți cu-a farmecului noapte/Să-ntuneci ochii mei pe veci,/Cu-a gurii tale calde șoapte,/Cu-mbrățișări de brațe reci.//Deodată trece-o cugetare,/Un văl pe ochii tăi fierbinți:/E-ntunecoasa renunțare,/E umbra dulcilor dorinți.// Te duci, ș-am înțeles prea bine/Să nu mă țin de pasul tău,/Pierdută vecinic pentru mine,/Mireasa sufletului meu!// Că te-am zărit e a mea vină/Și vecinic n-o să mi-o mai iert,/Spăși-voi visul de lumină/Tinzându-mi dreapta în deșert. //Ș-o să-mi răsai ca o icoană/A pururi verginei Marii,/Pe fruntea ta purtând coroană//-Unde te duci? Când o să vii?”
Cu mâne zilele-ţi adaogi…
„Cu mâne zilele-ți adaogi,/Cu ieri viața ta o scazi/Și ai cu toate astea-n față/De-a pururi ziua cea de azi.//Când unul trece, altul vine/În astă lume a-l urma,/Precum când soarele apune/El și răsare undeva.//Se pare cum că alte valuri/Cobor mereu pe-același vad,/Se pare cum că-i altă toamnă,/Ci-n veci aceleași frunze cad.//Naintea nopții noastre îmblă/Crăiasa dulcii dimineți;/Chiar moartea însăși e-o părere/Și un visternic de vieți.//Din orice clipă trecătoare/Ăst adevăr îl înțeleg,/Că sprijină vecia-ntreagă/Și-nvârte universu-ntreg.//De-aceea zboare anu-acesta/Și se cufundă în trecut,/Tu ai ș-acum comoara-ntreagă/Ce-n suflet pururi ai avut.//Cu mâne zilele-ți adaogi,/Cu ieri viața ta o scazi,/Având cu toate astea-n față/De-a pururi ziua cea de azi.//Priveliștile sclipitoare,/Ce-n repezi șiruri se diștern,/Repaosă nestrămutate/Sub raza gândului etern”.
„În al optulea lustru de viaţă, zice G. Călinescu în celebra-i monografie, s-a stins cel mai mare poet pe care l-a ivit vreodată, poate, pământul românesc”.
„Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” (G.Călinescu: „Viaţa lui Mihai Eminescu”).
L-am visat…
Arăta, cum avea să-şi amintească unul dintre contemporani: …„de statură mijlocie, cu trupul proporţionat şi bine legat, cu trăsăturile feţei regulate şi distinse, părul negru, lucios şi cam lung, fruntea înaltă şi senină, iar în ochii negri, umbriţi şi adânci, surprindeam pâlpâitul unei lumini incandescente, ca un scăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul”.
Poetul se afla deasupra sfântului mormânt din cimitirul „Bellu”, din Bucureşti, unde, în fiecare an, pe 15 ianuarie şi 15 iunie, merg cu flori ca la cel al părinţilor şi fraţilor mei. I-am vorbit versificat, cum doar în vis mi se poate întâmpla, poetul parafrazând versurile divinei sale creaţii literare:
– Când îţi văd, poete, chipul, gânditor şi-aşa senin Cum sunt ochii unui înger, cu evlavie mă-nchin; Sufletu-ţi e-acolo-n ceruri, veşnic strălucind şi teafăr Demiurgul preschimbându-l în nemuritor L u c e a f ă r.
– Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai ‘nainte, Semn că lumea tot mai simte gustul mierii din cuvinte. Trec pe rând poeţi şi critici aducându-mi osanale Şi coroane cu flori dalbe, aud cuvântări banale Lăudându-mi-se truda şi recunoscuta-mi faptă De-a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă.
– Iubind gloria-ţi postumă, criticii n-au pregetat Să arate cât de falnic pe români i-ai înălţat Căutând cuvântul sacru, ce exprimă adevărul Şi dreptatea, şi virtutea, alungând minciuna, răul…
– Însă viaţa-mi zbuciumată neştiind-o pe de rost
Îşi bătură alţii capul s-o pătrunză cum a fost
Şi apoi să mă discute că n-am fost un lucru mare
C-am fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-am fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicare în savante adunări
Când de mine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să mă laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, mă va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii mele
Să-i găsească pete multe, cum sunt nourii printre stele Astea toate mă apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-am revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce am gândit.
Tot gustând amarul vieţii, îndemnat eram a spune, Că în tot şi peste toate o lopată de ţărână se depune,
Iară lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată
Ce-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată.
Când priveşti peste morminte, nu e greu să înţelegi
Căci e vis al nefiinţei viaţa unei lumi întregi…
Dar rămâi, rămâi cu bine, iubitor de poezie –
Luna, iată, ne arată cum că vremea e târzie…
Eminescu s-a retras miraculos în lumea astrală, eu rămânând în viaţa pământească încărcată de păcate şi răutăţi, memorând versurile inscripţionate pe piatra funerară: „Reverse dulci scântei/A tot ştiutoarea/Deasupra-mi crengi de tei/Să-şi scuture floarea//Ne mai fiind pribeag/De-atunci înainte/Aduceri aminte /M-or troieni cu drag.”
Lumina dăruită din strălucirea harului său rămâne veşnic aprinsă în inimile românilor iubitori de poezie, iar numele Poetului, de-a pururi prezent.
Gheorghe MOHOR
