Abia „făcusem ochi”, a doua zi a șederii noastre la Erevan, și, la prima oră, Metaxe ne-a bătut la ușă și ne-a spus că, spre a ne familiariza cu oamenii, vom rămâne în oraș și vom vizita un obiectiv cultural de primă importanță din Armenia: Complexul muzeal și de cercetare „Matenadaran”.
Astfel așa că, după micul dejun, cele două „Lada”, parcate în fața hotelului, care erau la dispoziția delegației de scriitori români, ne-au dus direct acolo.
Adăpostind cel mai mare depozit de manuscrise armene din lume, complexul ne-a impresionat prin dimensiunile clădirii în care era plasat, dar mai ales că era păzit mai ceva decât un depozit de armament, toate colțurile fiindu-i „întărite” de militari înarmați ca pentru o intervenție antitero…
Intrând în muzeu, ne-am convins apoi că valorile culturale din sălile acestuia îndrituiau orice măsură de siguranță, oricât de exagerată ar fi părut la prima vedere.
Sălile, largi, erau o „risipă de spațiu” în jurul exponatelor, acestea putând fi astfel văzute și admirate de mai mulți vizitatori odată…
Nimic din înghesuiala de la noi, venită din dorința de a fructifica orice centimetru pătrat, cu care eram obișnuiți!..
Aici am avut norocul vieții: am văzut cel mai vechi manuscris armenesc, caligrafiat pe piele de ied.
Nu știam nici atunci, dar nici acum, cum reușesc să-l păstreze sau să-l recondiționeze specialiștii, mie fiindu-mi clar adevărul că un strănut mai tare al unuia dintre noi l-ar fi putut împrăștia..
Noroc că două sau trei rânduri de geam îl protejau și îl fereau de orice atingere de mână omenească…
Citindu-ne pe față bucuria, Metaxe a început să ne spună eforturile pe care le-au făcut oficialitățile pentru a aduce în țară unele piese care cândva erau în posesia unor armeni din diaspora.
Sincer, atunci n-am prea priceput eu ce vrea să spună, dar azi, când ai noștri au plecat peste hotare cu milioanele, înțeleg perfect…
Vizita la Matenadaran încheindu-se, după masa de prânz, cu mâncăruri europene, Metaxe ne-a propus ca după amiază să mergem să vizităm piața centrală a orașului, spre a ne convinge cât de gospodari sunt armenii, care-și cultivă cu legume fiecare metru pătrat de pământ, așa încât să nu ducă lipsă de nimic.
De asta fuseserăm convinși deja la prânz, când masa era plină cu tot felul de salate și ierburi…
„Toate sunt de la noi, nimic din alte țări”, a ținut să ne spună poeta.
Propunerea fiind acceptată de toți trei – de Florența Albu, de Ovidiu Genaru și de mine – , după o scurtă siestă de prânz, am plecat, pe jos, către piață.
Imensă, cum nu mai văzusem nicăieri în România, cu mesele gemând de produse proaspete, aceasta ne-a impresionat până la „beție”, așa încât Florența s-a trezit că nu mai avea în geantă portofelul cu bani și acte, pașaportul fiind, dintre toate, cel mai important…
Când a auzit-o spunând „Mi-au furat portofelul!”, Metaxe a replicat: „Să nu mai spui niciodată asta; la noi nu se fură! La noi, să furi e cea mai mare rușine, cel mai mare păcat! Banii ți-i dau eu imediat – câți aveai? – iar cu pașaportul rezolvăm imediat la ambasadă!”
N-a apucat să termine ce voia să spună, că, alergând, roșu la față, un țăran armean venea spre noi, cu portofelul Florenței în mână.
… Aceasta, „furată de peisaj”, își lăsase pe o masă „obiectul” care, nu-i așa, „dacă i-ar fi fost furat, ar fi fost cel mai mare păcat, cea mai mare rușine”…
Liniștiți, ca-ntre noi, poeții (Metaxe era poetă, câteva poeme, traduse în românește de Ion Lică, publicându-i-le chiar eu în revista „Argeș”), i-am zis: „Acum te cred, dar cum rămâne cu „faima” armenilor – cunoscută în toată lumea – privind „talentul de a păcăli” pe cei de alte nații?”
„Așa e, dar una e să cunoști arta de a convinge pe cineva să bage singur mâna în buzunar și să-ți dea ce vrei, și alta e să-i bagi tu mâna în buzunar!”, mi-a spus, scurt, cu o umbră de mândrie pe față, armeanca…
Ceea ce cam așa e…
Dan ROTARU
