Ajunși, cu o seară înainte, după un drum lung și greu, la Darhan, conform programului primit de la conducerea Uniunii Scriitorilor din Mongolia, după ce ne-am trezit și „am băgat ceva la ghiozdan”, cum îi plăcea să zică, în glumă, lui Arni, am plecat să vizităm stațiunea unde scriitorii își concepeau opera…
Câteva căsuțe, ca în „Frații Grimm” și în Voineasa vâlceană, construite în munte, între brazi și foioase, pe lângă care curgea un pârâu așa de curat și de limpede, încât se vedeau în apă peștii înotând și făcând salturi, de parcă simțeau că sunt priviți de ochi străini… I-am spus, în glumă, lui Cimi: „Ne prăjești, la prânz, unul din ei?”
„Psssst, a zis, ducându-și arătătorul la gură și temându-se să nu mă fi auzit cineva, e interzis să mâncăm asemenea pești!” Nu l-am întrebat de ce, dar, din câte a îngăimat el, am dedus că era ceva legat de precepte religioase… Ce m-a surprins, însă, a fost faptul că n-am întâlnit aici „picior de scriitor”, așa cum eram învățat să văd la Cumpătu sau la Călimănești, unde „ai noștri” își scriau cărțile…
Așa că am plecat repede și ne-am îndreptat spre Combinatul de prelucrare a pieilor, cel mai mare din Mongolia, în care erau și tăbăcării și ateliere de confecționat haine, căciuli și poșete din piele de toate felurile, de la oaie până la cămilă.
Surpriza, plăcută de această dată, a fost ca acolo să întâlnesc un inginer „specializat în meserie” în România, care, într-o română mai curată decât a lui Cimi, mi-a vorbit laudativ despre fabricile românești unde, câteva luni, s-a pregătit după facultate: „Flacăra roșie”, „Clujeana”, Fabrica de mănuși de la Tg. Mureș, tăbăcăriile de la Jilava și Corabia, întreprinderi din care, după „nebunia” și „inconștiența” de după 1989, nu știu ce a mai rămas în picioare…
Fiind atunci „la modă”, am întrebat dacă putem cumpăra câte un „Alain Delon”, cum i se spunea hainei cu guler alb pe care o purtase într-un film celebrul actor.
Bani aveam atâția, că n-avusesem ce face cu ei, „tata Iancu”, directorul Fondului Literar, dându-ne, la plecare, tugriki cât „să ne ajungă pentru a ne îndeplini orice dorință”.
„Nu avem acum, dar vă puteți cumpăra de la magazinul de la poartă altceva, pantaloni de piele, căciuli din piele de cămilă sau poșete diverse ca prezentare și dimensiuni”, ni s-a spus.
Cum o pereche de pantaloni de piele costa acolo cam cât o duzină de chibrituri la noi, eu am cumpărat două perechi – cu care i-am „cadorisit”, la întoarcere, pe doi dintre prieteni – o căciulă de piele de cămilă și o poșetă haioasă…
Apoi am plecat la masa pregătită de șefii orașului în restaurantul hotelului în care fuseserăm cazați.
Masă bogată, „ornată” și cu două inginere superbe – una blondă și alta brunetă – „delegate” de șefii de la combinat să ne binedispună, încălzind și îndulcind atmosfera…
Ce m-a bucurat pe mine, nebăutor de alcool fiind, a fost bogăția de sucuri din fructe de pădure de care masa gemea… Cimi, însă, a avut grijă să ascundă sub masă câteva sticle de votcă „Arhi”, cu care să-și reîntregească rezerva din mașină…
… O plecăciune în fața celor care ne însoțiseră la masă ca reprezentanți ai oficialitătii locale și ai combinatului pe care-l vizitaserăm, aducând a mulțumire și recunoștință pentru tot, avea să încheie o zi plăcută, petrecută parcă „în altă lume”…
Ne-am luat „La revedere” – deși eram conștienți că nu ne vom mai vedea niciodată – și am urcat în camere, unde ne așteptau 30 de grade plus, cât arătau termometrele de pe hol.
Cum afară erau 35 de grade minus, lui Arni care, cum îi plăcea să spună, „nu-i prea mergea mecanismul de acomodare cu diferențe de temperaturi”, i-a venit rău, fiind nevoit să deschidă larg ferestrele, operație grea, dat fiind faptul că acestea erau badijonate și etanșate de minune…
Am încercat, totuși, să ne odihnim, știind că în ziua următoare vom merge să vizităm cel mai mare Combinat de metale rare din Erdenet, oraș nou, numai blocuri, care-și luase numele chiar de la muntele care „mustea” de metale prețioase, la poalele căruia fusese construit, „erdenet” însemnând, în limba mongoleză, „comoară”…
Dan ROTARU
