„De ce nu continuați să scrieți în Argeș Press, domnu’ Dan?”, mi-a zis, zilele trecute, o vecină care mă citește de ani de zile.
„Voi scrie, dar acum am de rezolvat câteva probleme editoriale legate de cea de-a 45-a carte care urmează să apară la Editura Alana”, i-am spus.
Ceea ce, după cum se vede, și fac, nu înainte de a le cere iertare, pentru întârziere, doamnei Cristina Miliare și celor care mă așteaptă, săptămână de săptămână, aici, în acest ziar…
… Într-o atmosferă mult mai sobră, instaurată de comportamentul conductorilor PKP – care, trebuie spus, afișau o seriozitate ce distona cu a celor ucrainieni – am ajuns în gara din Varșovia.
Învățat ca acasă, imediat ce a pus piciorul pe peron, unul dintre membrii formației artistice românești și-a și aprins o țigară și a început să tragă din ea de parcă nu mai fumase de când plecase din țară.
Nu a trecut un minut, că a și fost săltat de o patrulă a poliției feroviare poloneze și dus la sediul din incinta gării.
Bineînțeles că românul a încercat, așa cum era obișnuit în țară, „să negocieze” spre a-i face pe polițiști să nu-l amendeze.
Totul a fost, însă, în zadar.
Noroc că la doi pași, tot pe peron, era o casă de schimb valutar, unde acesta a fost condus și, după schimb, și-a plătit amenda…
Așadar, prima zi în Polonia, prima surpriză neplăcută pentru unul dintre români!..
Ajunși în fața gării care era în întregime „în subteran”, un autobuz ne aștepta spre a ne duce la Naclo, un orășel în care aveam să fim cazați, zece zile, cât au durat manifestările culturale ocazionate de ziua orașului respectiv.
A urmat un șir de spectacole care pentru mine, obișnuit cu ele, erau normale, dar pentru polonezi au fost un prilej de bucurie și extaz, formația de dans din Poiana Lacului, orchestra de muzică populară a Teatrului de estradă „Alexandru Davila” și solista de la același teatru primind aplauze la scenă deschisă…
Totul a fost – de ce să nu recunosc? – minunat.
Ultima zi a șederii în Polonia aveam să ne-o petrecem la Sopot, Gdinya și Gdansk, orașele de la Marea Baltică unde am fost duși cu un autobuz ultramodern…
Cum sezonul estival nu începuse încă, Sopotul ne-a părut un oraș ca oricare altul, puțin adormit, unde numai chioșcurile cu înghețată…italiană ne făceau să ne gândim la aglomerația prilejuită de renumitul Festival de muzică ușoară ce urma să se desfășoare acolo…
Ultimele ore ale zilei le-am petrecut în Gdansk, „orașul lui Walesa”, cum i se spunea, clădirile impunătoare și imensul șantier naval impresionându-ne pe toți, un sentiment de bucurie punând astfel stăpânire, mai mult sau mai puțin, pe sufletul fiecăruia.
Mult mai puțin, însă, pe al unuia dintre noi…
Mânați de dorința de a cumpăra, în ultima zi, cât mai multe cadouri pentru cei dragi de acasă, mai toți își terminaseră zloții, așa că singura șansă mai era aceea de a schimba ultimii lei rămași în buzunare.
Unul dintre români, grăbit de timp, cucerit de „oferta avantajoasă” de schimb venită din partea unuia dintre „valutiștii” locali, și-a scos din buzunar ultimii lei și, după ce i-a numărat el, i i-a dat „partenerului de tranzacție” să-i numere la rându-i.
Surpriză, însă…
Acesta i-a luat și, cu ei în mână, dus a fost printre clădirile din jur.
În zadar au încercat ceilalți să-l prindă, că bietul român „a rămas cu buza umflată”, cum se spune…
„I se poate întâmpla oricui”, ați putea, pe bună dreptate, zice..
Da, aveți dreptate, voi spune, la rându-mi, dar – culmea! – „păgubitul de la Gdansk” era același cu „amendatul de pe peronul din gara din Varșovia”…
Ghinion, nu?
Cu bis…
Dan ROTARU
CITEȘTE ȘI:
