Viață mie-n sută
De parcă nu mi-ar ajunge durerile pricinuite de vârsta biologică, zi de zi, lumea în care trăiesc îmi mai lasă-n suflet încă una!
Mai mult decât mă așteptam, mai aiurea decât îmi imaginam, în ultimul timp, lumea a luat-o de tot și cu totul razna…
Dacă nu credeți, citiți cele scrise mai încolo!
– De unde luați atâtea subiecte, domnu’ Dan?, m-a întrebat, mai zilele trecute, un medic-senior atât ca om cât și ca profesie .
– Din lume, domnule doctor, din lume, de unde de altundeva, doar că le prezint uneori așa încât par plăsmuiri de scriitor, că asta mi-e vocația, nu?, i-am răspuns imediat.
A tăcut, un pic mirat, și mi-a luat spusele mai mult ca „subiect de visare”, cum mi-a mărturisit după câteva zile, când ne-am întâlnit și i-am relatat situația despre care scriu, spunându-mi: Doamne, câtă dreptate ați avut, săptămâna trecută, când mi-ați spus cuvintele acelea despre lume ca izvor de subiecte!
Cele ce le veți citi mai încolo, adică…
…De-acuma să mă tot îmbolnăvesc, că are cine mă trata, glumea, bucurându-se că și ea contribuise cu ceva la succesul fostului său elev din liceu despre care auzise că „luase la Medicină”…
– Nu te grăbi, nu te grăbi, că nu se știe, omul se schimbă cu vârsta! Viața si lumea sunt pline de cazuri de indivizi care, „ajunși pe cai mari”, se schimbă într-atât încât te miri de cum și de cât te-ai înșelat năzuind că-și vor aminti de tine, îi spunea soțul, el însuși „fript” de asemenea situații…
N-a mai zis nimic, dar s-a uitat la el pe sub sprâncene, bănuindu-l că exagerează.
Și tot așa până la acel început de mai (rețineți, vă rog, luna, e important pentru osatura eseului!), când, starea sănătății agravându-i-se, avea urgentă nevoie de un control de specialitate, infarctul suferit cu patru ani în urmă alarmând-o…
Avea programare la „cu plată”, la medicul curant, dar până atunci mai era ceva timp, iar la 112, cum îi recomandase acesta, se ferea să sune, teama indusă de pandemia din ultimii ani făcând-o „să fugă de spital”…
Și atunci, pentru prima dată în viață, cu îndoială în suflet, a căutat totuși pe internet numărul de la cabinetul privat al unui „doctor de inimă”, (vorba unei vecine care-și face veacul pe la ușile medicilor) care i-a fost elev…
Surpriză (care a făcut-o la început să se bucure), la capătul celalalt al undelor era chiar el, elevul ei de odinioară ajuns între timp „medic căutat” în oraș.
– Bună ziua, mă numesc… și aș vrea o programare pentru un consult la domnul doctor! I-am fost profesoară în liceu, în plus, soțul meu a fost coleg de serviciu cu tatăl său, a adăugat, cu o oarecare jenă, în speranța că asta ar face ca ruga ei să aibă o mai mare trecere…
– Chiar eu sunt la telefon, doamnă …. , dar nu vă pot primi decât în ianuarie anul viitor…
– Cââând? Dar nu la spital, domnule doctor, ci la „cu plată”!
– Și acolo sunt programări făcute până spre sfârșitul anului. Dați, totuși, un telefon și vedeți dacă și când este vreun loc, poate a renunțat vreun pacient!
– Bine, vă mulțumesc, a mai spus doamna fostă profesoară a „medicului de inimă”, cu inima făcută praf și la propriu și la figurat, și apoi a tăcut, nevenindu-i să creadă cele auzite cu câteva clipe înainte…
Ce a făcut, cum s-a descurcat la alt medic, nici nu mai contează…
De aceea nici nu mă grăbesc să mai transcriu niciun cuvânt din cele mărturisite mie ulterior.
Doar că, în timp ce o ascultam, am întrerupt-o, revoltat în adâncurile ființei, pe profesoara care, în naivitatea ei, (copil de medici fiind) nu putea concepe că în lumea aceasta din care-mi iau subiectele, sunt și specialiști „de zece”, nuli ca oameni.
Și că, atunci când, fără să vrei, ai de-a face cu unul dintre aceștia, fie el și medic, „fiecare clipă este un supliment de josnicie cu care durata își hrănește curgerea”, vorba lui Emil Cioran…
Dan ROTARU
