7.7 C
Pitești
05 mart. 2024

Viața bate Poezia: Tristețea izbânzii

Viața bate Poezia: Tristețea izbânzii

Cândva, prin anii șaptezeci ai ultimului secol al mileniului trecut, când, vorba poetului, „eram mai tânăr și la trup curat” (la suflet, sigur, sunt și acum!), credeam că o carte mă poate face fericit.

Ca orice poet aflat la începutul „întâlnirii lui cu Dumnezeu”, cum obișnuiesc eu să numesc timpul când scriu…
Căci, lucru sigur!, poemele mele sunt transcrise exact cum îmi sunt „dictate” de El.
În paranteză fie spus chiar de la început, câți dintre cei care nu mă cunosc bine, atunci când citesc ce le scriu, dimineața – „Sunt cu Dumnezeu: îmi dictează sonetul” – nu m-ar putea crede un nebun care orbecăie prin viață și face din rătăcirea lui poezie?

Așadar, cândva mă bucuram și eu de apariția unei cărți, fiind sigur că aceasta îi va bucura și pe cei care, după ce vor trece pragul unei librării, o vor ține în mână, o vor răsfoi și vor citi la repezeală măcar unul din poeme, apoi, la un preț mai de nimic, o vor cumpăra pentru ei sau pentru a o dărui celor dragi. Dacă o carte se simte „nefericită” când filele, necitite, i se îngălbenesc în rafturile librăriilor sau ale bibliotecilor, aceeași carte cunoaște fericirea supremă atunci când devine „dar”!

Sincer să fiu, și atunci, după ce o vedeam tipărită, mă durea sufletul ca după o plecare a copilului meu din casa părintească…
Și așa se și explică de ce, și atunci și acum, obișnuiesc să spun că fiul meu este cea mai frumoasă carte a mea, dar și invers, că o carte care îmi poartă numele este cel mai frumos „copil” al meu.

Mă simțeam, atunci, cu decenii în urmă, văzând-o în vitrină, singur, părăsit de mine și de lume. Mă simțeam „gol”, mă durea singurătatea… Bucuriei de a ști că o nouă carte îmi va duce numele în lume, îi lua locul tristețea. Mă simțeam părăsit, înșelat, lăsat pentru a nu știu câta oară singur…

Și, ca un camilpetrescian ce sunt, nu-mi părea rău că fusesem părăsit de carte – condiție a ivirii acesteia pe lume – ci că eu acceptasem asta, sub propria semnătură tipărită pe coperta întâi, înșelându-mă singur…

Acestea fiind zise, cu toată experiența, cu toate ocaziile asemănătoare avute până azi, nu știu cum mă voi simți în ianuarie viitor, când voi ține în mână, proaspăt tipărită, cea de-a patruzeci și șasea mea carte intitulată „FUGA ÎN OGLINZI”, pe care s-a oferit să mi-o editeze domnul Andy Barcan, directorul Editurii „Hoffman”…

Bucuria va fi cu atât mai mare cu cât aceasta va fi a patruzeci și șasea, alta fiind programată deja…
Ce va fi, însă, când cartea îmi va fi predată și adusă de mine, asemenea celor de până acum, în camera mea „tapetată cu cărți”, și își va aștepta cititorii, prieteni sau necunoscuți, nu știu!.. Mulți, puțini, câți vor fi, de asemenea nu știu!

Voi încerca să-i bucur pe unii dintre prietenii mei, dar și gestul acesta îl voi face cu teama de a nu le tulbura liniștea, tihna…
„A trimite o carte cuiva înseamnă a comite o efracție (…).Înseamnă să-l obligi să renunțe la sine pentru a gândi la gândurile tale”, scrie undeva Emil Cioran.

Tocmai de aceea mă și abțin să trimit cărți oricui numai așa de dragul de a trimite și – dureroasă supoziție a unora! – de a „mă făli” cu o nouă carte, cum de altfel văd că a devenit o obișnuință în ultimul timp…
Timp pe care, însă, eu refuz din ce în ce mai des și mai cu tărie să mi-l revendic ca „timp propice creației”… „Încercare subtilă de a-ți anunța apariția unei noi cărți”, ar zice, citind aceste rânduri, un răutăcios, fie el scriitor sau nu… Luați-o – deși nu e! – și așa, luați-o oricum!
Important e ce simt eu când încredințez tiparului o carte! Restul sunt păreri -. avizate sau nu, răutăcioase sau nu – de luat în seamă sau nu!

Un adevăr de necontestat trebuie spus și, respectiv, reținut: cu cât ești mai hulit, mai atacat, mai arătat cu degetul în zilele apariției unei cărți ce-ți poartă numele, scriitor-scriitor fiind, cu atât sterilitatea celor care o fac – confrați, mai ales! – este mai evidentă, mai acută! Și atunci, spre a le face pe plac, o minimă normă a modestiei cere să nu te bați cu pumnu-n piept, ci să simulezi durerea, cu toate că-n suflet simți, asemenea mie acum, bucuria…

Mai pe înțelesul tuturor acelora care l-au citit sau nu, îl invoc, citându-l, tot pe Cioran, care spune că „adevărata eleganță morală constă în a-ți deghiza izbânzile-n înfrângeri.”
Pentru că, zic eu, creadă oricine ce-o vrea, să-ți vezi numele adunat pe cea de-a patruzeci și șasea carte este, totuși, o izbândă…
Și – tristă sau nu – tot izbândă e!

Dan ROTARU

Related Articles

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

URMĂREȘTE-NE PE REȚELELE SOCIALE

11,000FaniÎmi place
2,350AbonațiAbonați-vă
- Advertisement -spot_img

NOUTĂȚI