VIAȚA BATE POEZIA: Trăim la fel, existăm diferit.
Scria cineva, undeva, că „primăvara – ca orice început – este o deficienţă de veşnicie”.
Îndrăznesc să spun că viaţa fără tristeţe ar fi ca un an fără toamnă…
“Iar despre tristeţe?”, vor obiecta, poate, în ei, unii dintre prietenii mei…
Nu, nu mă încăpăţânez a mă menţine înadins în „bucuria tristeţii”, cum îmi place mie să zic, ci numai în măsura în care îmi pot vindeca angoasele şi viaţa cu o lacrimă!…
Să fie clar: nu concep viaţa ca pe o agonie, ca pe un drum al deşertăciunii, ca pe o paradă a durerii, dar nici nu pot porni de la aserţiunea că bucuria şi fericirea sunt punctul, obârşia creaţiei, ca să nu zic „a marii creaţii”, că aş fi luat drept un îngâmfat…
Doar în dureri, în nefericiri ne putem verifica… puterea, tăria de a fi.
Să râdă, să se bucure este capabil oricine (chiar acum îmi vine în minte
zicala pe care-a zămislit-o cernerea lumii prin gândul acestui popor: „Râde ca proasta-n bâlci!”
Aţi auzit vreodată, undeva, din gura cuiva, „Plânge ca prostul la capul mortului”? Am încheiat paranteza).
Viaţa, cel puţin aşa cum o percep eu pe-a mea, este mai degrabă o cascadă de tristeţi, decât de fericiri. În plus, bucuria, fericirea se uită, se şterg repede, ca nisipul sau scoicile lăsate de mare la mal.
Fericirea este nisipul, tristeţea e malul rămas după zbaterea ei… Suferinţa nu are în ea nimic vulgar, nimic minimalizator.
Oamenii sunt, în genere, făcuţi pentru bucurii, ca un ceremonial al luminii care se trece…
În suferinţă, lumea nu se trece, ci doar trece, rămânând pentru totdeauna într-o luciditate perfectă. Bucuriile zăpăcesc, te fac să-ţi pierzi firea.
În durere te aduni, simţi că eşti o parte a universului, ai conştiinţa neantizării, a umbrei care-ţi plânge trupul…
Mai toţi avem nostalgia bucuriei, mai toţi ne dorim clipa de fericire. Numai că, în acele momente, ne epuizăm în relativ. În tristeţe ne verificăm capacitatea, puterea de a atinge şi a trăi absolutul. Unii dintre noi se bucură atunci când îşi ridică ochii spre cer şi spun: „Ce aproape e cerul!”.
Cei ca mine se întristează, plângându-şi defectul de-a nu avea „aripi pentru văzduh” şi-şi spun: „Ce departe-i cerul!”.
Unii se bucură că sunt, alţii se întristează că nu pot exista decât în efemeritatea universului. Veşnicia îi doare prin absenţa ei în clipa prezentă.
Bucuria ne exultă, tristeţea ne tulbură. În bucurie ne trăim clipa, în suferinţă ne simţim şi ne trăim devenirea, printr-o manevră a inimii ce pulsează nu sânge, ci deşertăciune.
Cât despre „tristeţea metafizică”, pe care mi-o lipesc de nume, ca pe-o
etichetă, prietenii mei, aceasta este o
conştientizare a osândirii la viaţă de care toţi avem parte prin naştere.
Toţi ne naştem la fel, prin acelaşi ţipăt dintâi propriu trecerii din mediul matern în cel ludic, însă fiecare există şi moare în felul lui…
Şi în aceasta stă taina Lumii…
Dan ROTARU
