Viața bate Poezia: Sunetul răbdării
O muzică bună și o cafea tare scot orice poet din „starea de moleșeală a inimii”, cum numesc eu perioada în care orice, oricât de frumos ar fi, repugnă poeziei.
Pentru că, da, și poetul e uneori părăsit de cuvinte măcar de câteva ori în viață, și simte asta mai dureros decât dacă l-ar fi părăsit o femeie…
O muzică bună și o cafea tare te țin departe de angoasele zilei, dezmorțindu-ți sufletul.
De acest adevăr m-am convins încă o dată – dacă mai era nevoie – în această dimineață, când o parte a gândului meu era stăpânit de „datoria” de a scrie aceste rânduri, iar cealaltă de o durere care emana din trup.
Iar, dacă i-am da crezare lui Emil Cioran, „e imposibil să dialoghezi cu durerea fizică”…
Și totuși, „încercând imposibilul”, am chemat în ajutor toamna care se insinuează în cam tot ce ne înconjoară: în frunze, în iarbă, în aer și în ce avem în interior: în suflet și gând…
O toamnă mai plină de melancolie și spleen ca asta pare-mi-se că nu mi-a mai fost dat să trăiesc până anul acesta. Pentru că și eu, ca mai toți, mă tem să intru în ea, știind că, de voi ieși teafăr, mă așteaptă o iarnă din care chiar nu știu de (și cum) voi ieși…
„Te zbuciumi atâta, dar pentru ce?”, m-a întrebat mai zilele trecute un fost coleg de liceu, care, fără să vrea, mi l-a readus în minte, prin zisele lui, pe Cioran…
Chiar, de ce mă zbucium atâta, când știu că zbaterea mea lăuntrică e egală cu zero, neavând niciun efect, nicio urmare asupra a ceea ce-mi va aduce iarna în care, cum spuneam, mi-e frică să intru?
Și totuși, cu toate că, așa cum sugerează filosoful, „renunțarea e singurul gen de acțiune ce nu înjoșește”, nu voi abandona și mă voi zbuciuma în continuare…
Este această stare efectul întrebărilor pe care nu numai eu, ci mai toți românii, ni le punem: ce ne vom face?
Cum vom ieși din iarna în care lumina și căldura, condițiile viețuirii, au ajuns produse de lux accesibile doar unora din trăitorii din această țară?
A viețui în aceste condiții este echivalent cu a supraviețui… Și astfel, în loc să celebrez toamna aceasta amirosind a iubire, a femeie frumoasă doinită în poeme, a gutui rumenite și a struguri copți, asemenea mai tuturor românilor, într-un final, aproape scârbit de realitate, mă întreb și vă întreb: Până unde?Până când?
Până unde și până când vom mai îndura să suportăm asta și să ne lăsăm abandonați sentimentului de silă față de ce gândesc cei plătiți din banii noștri „să gândească” pentru noi?
Of, dar dacă mă las, din inerție, stăpânit de luciditate, mai-mai că-mi vine să zic că ne merităm soarta… Ne-a obligat cineva să ne vindem țițeiul, gazul și energia electrică?
Cum îmi place să spun de obicei, „îmi vine să înjur a ușurare”, dar neștiind să o fac, tot zic și întreb și eu, nu dau cu paru’…
Deși ar cam fi și timpul și cazul să li-l arătăm celor care ne-au adus în situația ca, după ce cu greu ieșim dintr-o iarnă, să nu ne mai dorim s-o apucăm pe următoarea…
Și, vai, acum, în final – poate pentru prima dată de când îl citesc și-l citez – nu-i dau dreptate lui Cioran când spune că „nu putem asista mai mult de un sfert de oră la disperarea altcuiva fără să ne pierdem răbdarea”.
Uite că noi nu numai că asistăm unul la disperarea celuilalt, dar ne-o și trăim dureros pe a noastră, și tot răbdăm, și tot răbdăm…
Totuși, acum, în final, revin și zic: Până unde?
Până când?
Dan ROTARU
