Viața bate Poezia: Sub semnul iluziei
„Ești bun atâta timp cât trăiești!” spune un proverb auzit prin zona din care mă trag.
„Ești bun atâta timp cât întinzi mâna spre a-ți salva semenul”, aceasta este „învățătura trasă de mine” după o viață de om!
Când nu mai poți, când „nu mai ești ce-ai fost”, și când, Doamne ferește, tu însuți întinzi mâna spre a fi, la rândul tău, ajutat, și niciunul din cei pe care cândva i-ai ajutat nu-ți dă mâna spre a te salva, abia atunci te convingi că ești pierdut definitiv într-o crasă iluzie…
Că așa e omul: îi ești prieten, „îi ești bun” atâta timp cât „îi poți aduce binele”!… După aceea, Dumnezeu, cu mila, el, cu uitarea, tu, cu iluzia și deziluzia!..
Mi-amintesc că, nu cu mult timp în urmă, chiar în ziua retragerii sale de la conducerea revistei „Argeș”, i-am spus scriitorului Dumitru Augustin Doman să nu cadă în greșeala de a crede că toți cei pe care i-a găzduit în paginile publicației îl vor căuta, în continuare, la fel ca până atunci, că mulți îl vor uita definitiv, ba mai mult, unii îl vor „înjura” că odată (chiar dacă doar o dată!), din lipsă de spațiu, nu au putut „intra” în quadratura paginilor…
Trăim, toată viața, sub semnul iluziei, altfel ne-am lua zilele din lipsa utilității lor!
La început, încăpățânându-ne să credem că vom rămâne mereu tineri, iar mai apoi sperând că, după ce „ne vom duce”, măcar unul din cei cărora „le-am fost aproape” la necaz își va aminti de noi…
Deși am mai făcut-o odată, spre luare-aminte, reproduc aici sfatul (expresie a unor învățăminte de-o viață) dat mie de redactorul șef al aceleiași reviste, „Argeș”, din seria care-i poartă și azi numele, poetul Gheorghe Tomozei, revistă pentru a cărei supraviețuire financiară mă zbăteam „ca un nebun”, cum îmi tot spunea colegul și prietenul Cezar Ivănescu: „Dane, potolește-te, ia-o mai încet, că, după ce nu vei mai lucra aici, nimeni nu-ți va ridica statuie!”
Doamne, și câtă dreptate a avut!…
„Iluzia zămisleste și susține lumea”, spunea Emil Cioran.
Acestea fiind înțelese, adesea stau și mă întreb dacă eu însumi nu sunt cumva o iluzie a ceea ce vreau să fiu…
Că tot ce văd nu este o cruntă înșelare a simțurilor.
Și totuși, chiar așa stând lucrurile, trăind sub „steaua iluziei”, să nu ne îndoim – niciunul niciodată – că, vorba filosofului, „există cineva mai presus de tine”…
În ce mă privește, dacă n-aș fi gândit așa, aș fi rămas definitiv sclavul, practicianul indiferenței primordiale care, în termeni simpli, pe înțelesul tuturor, se traduce prin „să nu-ți pese niciodată de nimeni!”…
Și niciodată, absolut niciodată, să nu credem nicio clipă, că ajutându-ne aproapele, chiar dacă acesta n-a făcut-o pentru noi măcar o dată, îi facem vreo concesie, ci că, în momentul deciziei, renunțăm doar la ideea de a ne izola prea devreme, de a ne neantiza prea degrabă…
Și totuși, fără să vreau, eu, naivul întru Vis și Visare, mă mai las și acum, după o viață, iluzionat să cred că oricine, indiferent de sex, vârstă sau rang, poate fi la fel de bun și de drept ca Însuși Dumnezeu.
Asta în timp ce, vai!, în juru-ne, atâția se-mpăunează a crede că sunt zei, când, de fapt nu fac altceva decât să găzduiască înlăuntrul lor un jalnic „eu” care se-ncăpățânează a se cocoța în lume într-un loc la care niciun zeu n-a cutezat vreodată să viseze…
Dan ROTARU
