Viața bate Poezia: REPETABILA DECLAMARE
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!” rămâne, de departe, cel mai frumos vers scris vreodată românește! O „articulare” perfectă a gândului celui încă în viață, care-și intuiește moartea, cum numai geniile reușesc să o facă… O concluzie altfel pesimistă, fatalistă, ar putea zice unii neinițiați în arta de a măcina proprie timpului…
Aceste gânduri mi-au venit în minte ieri (adică sâmbata trecută) , când, uimit de răutatea ascunsă în ele, „citeam” și tălmăceam privirile a doi tineri deranjați de faptul că doi „bătrânei”, cum am auzit că le-au spus, i-au întrerupt din sărut și din „fuga lor pe internet”, (fiecare pe telefonul său) care, după ei, era un fel de a se iubi..
Și, spre „a le vorbi pe limba lor”, mai-mai că-mi venea să le spun: „În loc să-i batjocoriți, privindu-i ca pe niște intruși, mai bine ați incerca să vi-i imaginați vecini de bancă și de vârstă! Pentru că și ei, asemenea vouă, au fost cândva tineri la trup și iuți la spirit. Pentru că și pentru ei nopțile erau odinioară timp de făcut planuri și nu de depănat aduceri-aminte…
Pentru că și pentru ei zilele erau cândva, așa cum sunt pentru voi acum, timp pentru a privi și admira frumusețea lumii, lumina soarelui, ei înșiși fiind sigur niște „cavaleri ai cutezanței”…
Iar dacă acum vă par a fi niște umili „cavaleri ai suferinței”, asta nu trebuie să vă facă să-i priviți cu superioritate, puterea fizică nefiind nicicând și nicicum învingătoare într-un nedorit război cu puterea înțelepciunii!…
Săraci în idealuri, dar bogați în amintiri, „ușori de zile”, dar „grei de ani”, ei vă pot fi oricând povățuitori în viața pe care o aveți de dus.
Pentru că ei au gustat deja neajunsul de a se fi născut, cunoscând înălțarea, apoi căderea în timp…
Interpreți de ispravă ai vieții, se cuvine să-i priviți nu batjocoritor, ci cu smerenie, ca pe niște „mici Dumnezei la îndemâna oricui”…
Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!, spune o vorbă veche…
Și cum cel mai tânăr bătrân al universului este și va rămâne Dumnezeu, renunțați la „orgoliul de a fi tineri” și cereți-I numai Lui sfatul atunci când vă veți decide să ieșiți din copilărie, altfel bătrânețea voastră va fi un fel de nevolnicie transfigurată după cum o va cere arta inimii voastre, pe calapodul ei adică!”, voiam să le spun în final, celor doi tineri. Numai că, vai!, nu aveam cui: ei continuau să se sărute aproape mecanic, absenți, cu ochii fixați pe ecranul telefoanelor… Nedreaptă și prea-devreme putreziciune a timpului!…
… Și totuși va veni și pentru ei „clipa cea repede” în care își vor declama – poate unul altuia – versul care nu va îmbătrâni niciodată: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!”…
Dan ROTARU
