VIAȚA BATE POEZIA: Poetul cochetând cu gânditorul…
Mă încearcă de aseară sentimentul vremelniciei, al vieții pasagere prin această lume…
Și din nou îmi vine să mă răzvrătesc împotriva „ordinii lumii”, așa cum e ea, în care oamenii se nasc, pătimesc un timp, și apoi „se duc”, ordine dată de însuși Dumnezeu.
O răzvrătire declanșată – pentru a nu știu câta oară în ultimul timp – și de „sfatul prietenesc” trimis mie de cineva (probabil bine intenționat) de a mă „debarasa de Cioran”, de a renunța la spiritul care-i eternizează acestuia opera.
Dar, mă-ntreb (și îl întreb totodată și pe prietenul meu) cum pot face așa ceva, din moment ce, de dimineața, de când mă scol, până seara, când mă culc, trăiesc într-o lume care încearcă să se vindece de sine?
O lume care, în termeni cioranieni, parcă a luat-o razna, într-atât de mult s-a urâțit în unele părți, deseori esențiale…
Nu mă credeți?
Dacă nu, deschideți, la orice oră, un televizor, și-i veți vedea, în direct sau în reluare, o altă față decât acea pe care, cu bună și grijulie intenție, i-o căutați, din dorința de a v-o revendica a fi și a dumneavoastră!
Sau, pentru că vă e mult mai ușor, coborâți în stradă și, cu inima în orbite, încercați s-o descâlciți și să-i consultați, asemenea unui medic pacientului său, starea, trecerea!
Și-i veți da sigur dreptate lui Cioran că un fel de cădere în timp ne duce, mai mult, de la o zi la alta, pe culmile disperării, și ne face ca, trăind, să încercăm să ne învingem neajunsul de a ne fi născut…
Iar dacă uneori toate încercările noastre de a salva lumea de la putrefacție sunt sortite eșecului, atunci nu ne mai rămâne decât să alegem între lacrimi de plâns și sfinți la care, neputincioși, să ne închinăm…
Așa stând lucrurile, cum să nu fiu eu, cel care-i suport consecințele și-i simt adevărul, cu gândul că „omul a făcut din activitate un principiu de distrugere mai mult decât de creație”, cum spune filosoful?
Îmi asum, totuși – cum cei care ar trebui s-o facă n-o fac – vinovăția de a nu putea face nimic întru schimbarea sau întru peticirea lumii…
Dar pot depune oricând mărturie cât de tristă-i ispita de a exista în ea…
Și iar mă-ntorc la acel sentiment care mă muncește permanent, dar el nu vine atât din lecturile cioraniene, cât din încercarea de a-mi vindeca rănile din gând și din suflet…
Să fie omul cel mai mare dusman al omului?
Să nu se mai poată mântui om pe om, oricâte încercări ar face?
Să nu ne mai poată vindeca de noi decât un miracol, într-atât de bolnavi de noi înșine să fi ajuns?
Suntem – deși recunoaștem în tăcere – bolnavi atât pe dinăuntru cât și pe dinafară.
Suntem atinși de molima nepăsării atât în noi cât și între semeni?
Trăim zilnic sub steaua iluziei că va fi, totuși, cândva, bine, dar nimeni nu ne mai poate garanta când și cât …
Și așa stând lucrurile, mă-ntreb, asemenea lui Cioran, „să fie moartea noastră un fel de rezolvare a defectelor vieții”?
Dar chiar dacă ar fi așa, – zic eu – depinde și de moarte, de felul în care ne-o trăim, „să-i aplaudăm” sau nu „trecerea”!
Scriu asta nu de dragul de a impresiona, ci obsedat de „evenimentul” ce mi-a chinuit nopțile trăite cândva, căruia n-am reusit, nici după atâta nesomn, să-i aflu rațiunea…
Pentru că și-n moarte, cred eu, ca și-n viață, este o rațiune, o logică a trecerii timpului.
Pe scurt, în câteva cuvinte, iată-l: un prieten răpus cândva de Covid a stat o săptămână la morga unui spital din cauză că toți ceilalți patru din familie erau țintuiți la pat, ei înșiși bolnavi, și nu avea cine-l „recunoaște” dintre atâția „saci negri” ca apoi să-l „ridice” din „încăperea morților”…
Cu asta, gata pentru azi, pentru că m-a apucat o „sete de chin” care numai pe gânditori îi apucă, necum pe un poet ca mine…
Și cum moartea ne-o încheie tuturor, mai-mai că-mi vine să cred că ea este „țelul vieții”..
Iar, în final, îi voi da totuși un răspuns prietenului meu care, așa cum spuneam la început, când nu fusesem „furat de gânduri”, m-a sfătuit „să-l părăsesc” pe Cioran: Nu pot!
Nu pot pentru că, oriunde-aș fi, mă urmărește…
Dan ROTARU