Viața bate Poezia: O voce în pustiu
M-am convins încă o dată – dacă mai era nevoie – că, așa cum spunea Emil Cioran, „iluzia zămislește și susține lumea”, altfel eu, omul sau poetul, parte a acesteia, nu m-aș fi amăgit până azi cu gândul că, odată scrise și tipărite, cărțile mele vor ajunge acolo unde trebuie, la cititorii iubitori de poezie adică…
Am îmbătrânit scriind, atunci de unde și puterea de a face astfel încât tot ce am scris să ajungă în mâna acestora?
Scriam cândva că, îngrozit de soarta cărții în general, îmi vine să-mi strâng „colegii de suferință” și, mergând în piață, alături de precupeții de legume, să ne închiriem tarabe pe care să ne întindem cărțile, strigând cât ne ține gura: „Hai la carte, neamule!”
Și, vai, și acum – ca și atunci – simt că sintagma „Să scrii, ce onoare!” se impune a fi schimbată în „Să scrii, ce dezonoare!”…
Asta pentru că, odată scrise, cărțile, puține câte mi-au revenit ca singur „drept de autor”, le văd cum, de la o zi la alta, se acoperă de praf, nedespachetate uneori, și li se îngălbenesc, îndurerate, filele…
Ne mai ajungând acolo unde le este locul, pe rafturile librăriilor, nici noi între noi, scriitorii, nu mai știm dacă mai scriem, cum și ce…
S-a instaurat nu o blazare – normală, la o adică, odată cu „îmbătrânirea în meserie” – , ci o lehamite vizavi de cum și care e starea socială a creatorului, cel mai nepriceput dintre afaceriști într-o lume a bisnisului și a bișniței…
Sortit să piardă, acesta se cheltuiește amarnic, și își simte uneori sufletul ca un buzunar gol sau ca un ochi mereu golit de lacrimi.
Și atunci se întreabă – și tot el își dă răspunsul – unde sunt timpurile (oricât de hulite ar fi și oricum li s-ar zice) când în „librării” găseai în primul rând „carte”, produsul de la care, la urma urmei, își trage denumirea ca îndeletnicire, locuri de unde în ultimul timp poți cumpăra orice-ai dori, și mai apoi carte?
Unde sunt lansările de cărți, unde sunt întâlnirile scriitorilor cu cei care le citesc ce scriu, întâlniri de la care aceștia, mai toți, plecau cu câte un tom de poeme sau cu câte un roman cumpărat, sub braț?
Unde sunt „Planurile editoriale” de odinioară, pe care puteai să le consulți cu un an înainte și să-ți alegi din vreme cartea pe care o vei achiziționa anul viitor?
În asemenea condiții, cum îmi place să spun, cu o tristețe nobilă, chiar „Numai Poet să nu fii!”
Sau, altfel spus, „Să fii Poet, ce nefericită soartă, ce dureroasă fatalitate!”
Am obosit scriind, și mă cuprinde o dureroasă disperare când mă gândesc că o carte necitită e o voce care urlă în pustiu…
Chiar acum, „ascultându-mi” cartea abia apărută, „Visări”, cum plânge, mi se pare că am scris-o pe întinderea unei lacrimi…
Așa cum se întâmplă atunci când „inima nu e turnată pe micimea lumii”…
Și acum, tot acum, laș ca orice ne-poet, îmi vine să-mi adun cu grijă cuvintele, să le pun într-o desagă bine strânsă la gură, și, cu ea pe umăr, să plec în lume, renunțând definitiv să mai fiu păstor de îngeri…
Dan ROTARU
CITEȘTE ȘI: Pitești: Festivalul Internațional „Literatură în stradă”
