Viața bate Poezia: O DÂRĂ A GÂNDULUI
Rar mi s-a-ntâmplat să fiu „sărac în idei” ca azi, când gândul parcă mă roagă să-l las un timp să se odihnească!..
Pot îndura ușor lipsa hranei, a apei, a aerului; nu pot, în schimb, să suport prea mult timp lipsa ideilor!
„Setea de idei” mă seacă, mă macină ușor și sigur, mă irosește…
Spuneam cândva că în clipa în care nu voi mai avea idei, voi începe să mor, și atunci voi încerca sentimentul vremelniciei trupului, pe de o parte, și pe cel al eternității gândurilor, pe de alta.
Doar în lipsa ideilor, doar în momentele în care nu le am și nu le pot da haine de literă, am sentimentul inutilității.
Sunt util și îmi justific nașterea numai în măsura în care gândesc și visez; restul e o încercare palidă de a compune, ca simplu ins, lumea!
Culmea sinuciderii…
Zilele trecute, citeam, undeva, ceva despre tentativa de suicid a unui tânăr răvășit de refuzul unei femei de a-i răspunde la iubire, cu iubire.
Să o faci pentru o idee, iată culmea sinuciderii!
A nu o face, a-ți demonstra neputința de a apăra sau a salva o idee, echivalează cu ceea ce Cioran numea „sabotarea Divinității”.
Să fie acesta un semn al nimicniciei noastre față-n față cu Dumnezeu?
Nu știu de ce (mai bine spus, mi-e teamă să recunosc), de la o zi la alta, mă îndoiesc de mine din ce în ce mai mult.
Și de unde până acum îmi programam acțiunile – viața adică – după dorință sau vrere, de o vreme mi-o cârpesc cu „acțiuni” ce doar mimează extazul de altădată…
Cândva, mi-o programam pe anotimpuri sau pe luni; azi, abia mi-ajunge s-o împart pe zile sau pe ore…
Și fiecare „acțiune” a ei, pe care mi-o planific, mi se pare de la început o cauză pierdută.
Asist, mai neputincios de la o zi la alta, la o reducere a puterii și a năzuinței de a gândi și de a mă sprijini pe gând…
Căci, vai!, prin câte mai trebuie să treacă un om până se lămurește că, într-adevăr, gândul poate ucide sau îl poate duce la ideea că moartea e o salvare de la viață?
O cauză pierdută…
Când viața devine plictis imposibil de înlocuit cu ceva, când tot ce gândești sau produci într-o zi, seara, la ora de bilanț, ți se pare un subprodus, un rebut, aceasta te poate influența într-atât, încât te poți felicita că te-ai suportat atâta timp!…
Și atunci, tot ce ți se părea cândva de neînțeles devine ceva clar, legitim, normal, chiar dacă-ți provoacă-n suflet dezgust și mirarea că te mai afli în viață.
Revin acum, spre final, la ceea ce m-a dus în fața tastelor telefonului (care mă ajută să-mi vizualizez gândurile), constatarea că sunt „gol de idei”, și îi dau dreptate lui Emil Cioran când scrie: „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele.”
Pentru că așa e: suntem ce suntem în măsura în care dăm straie de literă senzațiilor noastre!
Ceea ce ați citit mai înainte este o dâră lăsată pe ecranul telefonului de gândurile care m-au purtat în căutarea ideilor…
Și dacă, așa cum ziceam, acestea se lasă dibuite în ultimul timp din ce în ce mai rar, asta e pedeapsa lui Dumnezeu pentru faptul că nu le-am căutat la timp…
Sau o învățătură de care va trebui să țin cont într-o eventuală viață viitoare…
Halucinante și absurde idei, nu?, din moment ce din ce în ce mai mulți dintre cei dragi pe care-i pierdem ne conving că, vrem-nu vrem, trebuie să-i dăm dreptate filozofului când afirmă că „Moartea e tot ce a inventat viața mai temeinic până acum.”!
Restul?
O amăgitoare utopie…
Dan ROTARU
