27 C
Pitești
24 sept. 2023

VIAȚA BATE POEZIA: Neajunsul de a îmbătrâni

VIAȚA BATE POEZIA: Neajunsul de a îmbătrâni

Când nimeni nu mai are nevoie de tine…

Vine pentru toți o vreme când nimeni nu mai are nevoie de tine, când devii o angara, o greutate ce apasă viața celor care urmează să-ți perpetueze neamul, familia. Un balast, o stâncă sisifică de care tu însuți ai vrea să scapi la un moment dat. Când „vreau să scap de mine” sună ca o salvare.

Vine o vreme când nimănui nu-i mai ești de folos. Cel puțin așa cred cei cărora, fără să ți-o arate, “le-ai stat în coaste”…

Colegii mai tineri își dau coate când te văd, unii dintre cei de vârsta ta nu mai sunt, și, dacă Dumnezeu te-a sortit cu un simț al timpului, fiecare zi petrecută în lume te chinuie cât un secol de război continuu…

Știam de la Cioran că “să trăiești înseamnă să pierzi teren”. Dar să îmbătrânești, să suferi de această boală ce nu iartă și nu ocolește pe nimeni, pentru care nici un savant, niciun laborator din lume n-a găsit vaccinul preventiv sau medicamentul salvator, nu știu… Ci simt.

O încercare de definire a ceea ce înţeleg eu prin „a îmbătrâni” i-ar satisface poate doar pe cei care-și târâie zilele…

“Să trăiesc atâta cât pot să merg și să-mi port singur de grijă”, mi-a spus, zilele trecute, un prieten căruia i-am urat “viață lungă!”.
Și câtă dreptate avea!

Când ajungi să-i fii povară cuiva – și, în final, ție însuți – mai bine să nu fii deloc! Cu toate că, vai!, unii dintre noi avem moștenitori, copii sau nepoți, pe care i-am crescut, cărora le-am dus grija și le-am dat “ultima bucățică de la gură”, gândind că poate la bătrânețe “ne va aduce vreunul un pahar cu apă”…

Descumpăniți în tristețe, mai-mai că-ți vine să spui că după o anumită vârstă, la punctul când atingi un anumit grad de prăbușire, e bine să ți se interzică să trăiești…
Dar, oare, asta nu înseamnă să-l mânii pe Dumnezeu? Că El ți-a dat viața – atâta câtă este – s-o trăiești, nu s-o curmi!

Permis de viață”

Să ai nevoie de un “permis de viață”, așa i-am auzit deunăzi pe niște tineri inconștienţi spunând, urmare a trecerii pe lângă ei a unui bătrân, o “jucărie stricată”, vorba Poetului, care le putea fi bunic.

Un ultim “permis de viață” – idee auzită și la un vecin ajuns la o vârstă când “nici ai tăi nu mai au nevoie de tine” – asemănător celui de conducere auto: nu-ți mai poți conduce mintea şi trupul fără pericolul de a-i deranja pe cei aflați în “traficul vieții”, tragi pe dreapta!…
Dar, parafrazându-l pe Cioran, poate că ar trebui să suferim până la capăt, până când vom înceta să credem în suferință.

Când nu mai ai pe ce miza în tot ce faci, când jurnalul de bord rămâne zilnic aproape gol, viața ta pare o sentință de condamnare la suferință, la tristețe.

Când timpul ți se pare “de ascuns”, nu de trăit și „de arătat”, când seara te întrebi “Mâine ce voi mai face?”, când viața ți se pare un „neajuns”, e bine să tragi perdelele și să visezi la timpurile când nu-ți ajungea timpul…

Dan  ROTARU

Related Articles

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

URMĂREȘTE-NE PE REȚELELE SOCIALE

11,000FaniÎmi place
2,350AbonațiAbonați-vă
- Advertisement -spot_img

NOUTĂȚI