VIAȚA BATE POEZIA: La mila lui Dumnezeu…
Obișnuiesc să spun că oricine ai fi, pe orice „treaptă socială” te-ai afla, lumea trebuie să-ți fie Agora în care predai celor dispuși să te asculte o „lecție de modestie”…
Și atunci, de fiecare dată, fiece cuvânt rostit, fiecare gest făcut să le simți ca pe o „ușurare a sufletului”, altfel destul de încercat…
Fac o paranteză – pentru că aici e locul și acum e timpul să mă explic – și încerc să-i conving pe cei care au rămas surprinși când i-am rugat ca, atunci când îmi comentează poemele, să nu mi se mai adreseze cu „maestre” – de ce am făcut-o.
Pentru că, de fiecare dată, citindu-le comentariile sau părerile, „mă muncea o jenă” pe care cei care voiau să mă bucure, fără intenție, mi-o aruncau în cârcă…
Tocmai de aceea am spus și voi spune – de fiecare dată când mi se va ivi ocazia – că mă doare și mă indignează să aud sau să citesc cum, hiperbolizând situația, amestecând realul cu idealul, tineri aflați la început de carieră artistică se adresează unul altuia cu formula „maestre”…
Acum, chiar acum îmi vin în minte cuvintele lui Emil Cioran: „În societățile primitive, bătrânii sunt mătrășiți prea devreme…”
Citindu-le în esență, sunt sigur că vă veți asocia mie în durerea pe care unii scriitorii de vârsta mea biologică și artistică o simt atunci când tineri cărora abia le-au dat „tuleiele poeziei” se fac că nu-i văd și ar da oricât să scape de ei..
Unii ca mine se jenează atunci când, bine intenționați și motivați, cei care-i prețuiesc li se adresează cu „maestre”, ceilalți îi privesc batjocoritor pe cei care nu li se adresează astfel…
Și dacă aceștia din urmă, înrăiți sau asmuțiți adesea de unii care-și plătesc astfel „polițe vechi”, reale sau imaginate (cum mi s-a-ntâmplat și mie imediat după 1990), devorează biografie după biografie, atunci fiți siguri că, dacă sunteți cumva anacronici – mersul vieții contrastând cu cel al timpului, care se grăbește, se grăbește – nu veți fi scutiți și nu veți scăpa sau nu vă vor face scăpați…
Așa se explică și „scârba” ce mă cuprinde uneori când simt că lumea nu-mi mai e pe calapod, concepțiile ei fiind potrivnice celor după care-mi trăiesc viața, cât și „așteptărilor” mele…
Pentru că, mai ales în ultimul timp, viața își pierde prea repede prospețimea.
Îmbătrânim prea repede, ne împuținăm văzând cu ochii, atât din cauze „naturale”, cât și din cauze materiale sau geopolitice…
Și, conform principiului „Peștele mare îl înghite pe cel mic”, suntem și noi înghițiți, sorbiți de mai-marii și mai-puternicii Europei așa de repede și „cu artă”, încât mulți dintre cei plecați se simt străini și rătăciți în țara în care s-au născut, atunci când – în zilele din ce în ce mai puține de la an la an – se întorc, în concedii, acasă…
Asta mi-amintește ziua în care, mergând pe centrul orașului, îngândurat, după o discuție despre „starea nației” – cum se spune îndeobște – avută cu sociologul Mihail Octavian Sachelarie, directorul Bibliotecii Județene, am întâlnit o familie care unu-și era celuilalt sprijin și cârjă…
Văzându-i bucuroși că-i salut cu iubirea pe care le-am arătat-o întotdeauna, i-am întrebat: „Ce faceți? Unde vă duceți?”
„La cumpărături, mi-au răspuns, aproape simultan amândoi. Ce să facem, dacă suntem singuri, rămași la mila lui Dumnezeu? Copiii ne-au plecat în țări mai calde, să îngrijească părinții altora, ce putem face? S-au stabilit definitiv acolo: acolo le e acum țara, acolo vor muri, acolo le va fi mormântul..”, au adăugat, cu lacrimi în ochi, și au plecat lăcrimând jenați…
Și, vai!, atunci mi-a venit în minte imaginea sinistră a unui cimitir de peste câteva decenii – când noi, ăștia „expirați”, nu vom mai fi – , cu câteva morminte răzlețe, rămase parcă din preistorie, peste care, după ce lama buldozerelor le va face una cu pământul, un dezvoltator imobiliar, venit de nu știu unde – impasibil și cu gândul numai la profitul scontat – va ridica un cartier rezidențial în care „viața va călca pre moarte”, dar nu ca într-o creștinească Înviere, ci ca într-o tristă și umilită istorie, pe care unii dintre noi nu o meritam…
Dan ROTARU
