Gânduri de acum trei ani
„Bolile, unele ziua, altele noaptea, după bunul lor plac, le dau oamenilor târcoale, aducând muritorilor suferința – în tăcere, căci înțeleptul Zeus le-a refuzat vorbirea”, spune undeva Hesiod.
Acest citat mi-a venit în minte în 2020 (n.r. anul Covid), dar mă chinuie și azi, zi și noapte, atât la culcare cât și la trezire, când dau frâu liber gândurilor…
Cu jaluzelele ridicate sau trase, când priveam pe un pătrățel de geam strada și apoi o comparam cu cea de dinainte, pe care mi-o readuceam în minte, îmi venea să nu mai suport „neajunsul de a lupta cu un inamic nevăzut”, care se părea că poseda arme superioare celor deținute de „materia ajunsă la stadiul cel mai înalt al evoluției – omul”, cum învățasem noi în școală…
Totul era plin de moarte: aerul pe care-l respiram, drumul pe care-l călcam, spațiul care ne despărțea de cer… Și zău că începeam să nu mai înțeleg nimic din viață… Parcă ne fusese dată spre a hrăni cu ea moartea…
Mă tot întrebam: Are dreptate Cioran când spune că „Omul nu va dura”? Într-adevăr, deprimantă concluzie la care mai-mai să ajung și eu, uneori, în acele zile!
Mi se părea că istoria se repeta și că o boală care cândva și-a luat obolul de sute de mii de vieți, revenea, cu alt nume și cu altă „inteligență”…
Da, am scris și ați citit bine: acest virus, care a pus pe jar lumea, împuținând-o, era „foarte deștept” și de o inteligență pe care el, omul, încerca să i-o dibuiască, spre a-i găsi leacul și a-i tăia „pofta de a ucide”.
De unde vine? Cine l-a trimis?
O poftă de distrugere se simțea în aer, iar nouă nu ne rămânea decât să încercăm a înțelege esența morții și a-i curma evoluția… O stare morbidă se insinua în tot ce făceam, în tot ce îndrăzneam, în tot ce începeam.
De unde vine?
Cine l-a trimis?
L-a scăpat cineva din vreun laborator?
Cum se numește cel care a declanșat această „urgie a secolului”?
Așa mă tot întrebam…
Și reveneam tot la Cioran și-l citam: „Toate marile evenimente au fost declanșate de nebuni, de nebuni… mediocri. Așa vor sta lucrurile, să fim siguri de asta, cu însuși sfârșitul lumii”, spune el.
Să aibă dreptate?
Să fi fost cineva, în anul 2019, atât de inconștient încât „să sape groapa lumii”?
Dar, Doamne, cimitirele unor orașe deveniseră neîncăpătoare, crematoriile umane nu mai puteau face față, deși lucrau non-stop, iar unele scene, cum ar fi arderea morților în plină stradă, ne duceau înapoi cu mii de ani…
Un timp muribund ne articula viața și existența.
Se emiteau teorii, unele mai curajoase decât altele, se făceau „false valuri”, în timp ce lumea murea încet-încet, „pe mâna ei”!
Spuneam asta, aluziv, după ce, cu câteva minute în urmă, văzusem la televizor cum câțiva indivizi iresponsabili, sfidând rugămințile organelor mandatate să păstreze ordinea și să aplice decretele militare emise, se plimbau aiurea pe străzile unui oraș carantinat, vrând, cu tot dinadinsul, parcă, să moară sau să împrăștie moartea…
Mă obseda, în ultimele zile, moartea.
O simțeam, o vedeam, îi simțeam trecerea prin orașele dragi mie, îi deslușeam urmele…
Două scene, văzute la televizor, mă cutremuraseră, îmi răvășiseră gândul și-mi îngreunaseră sufletul.
Prima: semnele de pe fața unui asistent medical, căruia, precum odinioară luptătorilor în arenă, masca i-a fost scut și spadă, în lupta cu acest dușman invizibil, semne care mi-au amintit de crăpăturile de pe palmele muncite ale mamei.. Dacă aș fi știut că-l pot găsi și ajuta cu ceva, cred că i-aș fi oblojit fața cu un sărut de „om muncit de verbe”…
Nici pe a doua, de-a dreptul răvășitoare, nu o voi uita, la fel, niciodată…
Unui om – ca mine, ca Dumneavoastră – , răpus de virusul ucigător, îmbrăcat în costumul în care-l prinsese îmbrăcat moartea, îi suna, în buzunar, telefonul…
Atunci, vai!, i-am dat din nou dreptate, pentru a câta oară, lui Cioran și mi-am zis, învins pe moment de durere: „Viața nu e nimic; moartea e totul”, gândindu-mă că în sacul acela negru, strâns la gură cu o sfoară obișnuită, se putea afla un om care, toată viața, a crezut că „moartea nu există”…
Hristos va învia
Nu știu de ce, dar atunci, uitându-mă pe strada pe care locuiesc, mi se părea că fac parte dintr-o lume în care a dispărut și râsul…
Sper că nu și ea însăși, niciodată!
Și că, peste ani și ani, câți (și dacă) vom scăpa, ne vom aminti cu aceeași tristețe și cu o trează luare-aminte, de nenorocirea de atunci, altfel nu-și vor mai avea loc nici rugăciunile…
Pentru că Dumnezeu există! Și, atât cât va exista El, va fi și lumea!
Și pentru ca acest eseu să aspire cu succes la titlul de „gând fără cusur”, vă propun ca, în noaptea de Înviere, să ne închinăm și, câți vom fi la „masa noastră de taină”, să ciocnim, în amintirea acelor zile, la început un ou negru, și apoi pe cele roșii…
Pentru că Iisus Hristos va învia, fiți siguri, și în 2023, așa cum a înviat până și în 2020, cel mai negru an…
Să ne lumineze sufletul și trupul, atunci când vom simți că suntem chemați să luăm „lumină din Lumină”…
Dan ROTARU
