Viața bate Poezia: DURERILE „FACERII”
Mai toți am auzit – dar mai puțini știm – că, într-o „ierarhie a durerilor”, cea pe care o simte o femeie atunci când naște este cea mai atroce.
Mi-amintesc cum, cândva, chinuit de o colică renală, i-am spus doctorului Titi Nicolescu, soțul poetei Otilia Nicolescu: „Dumneavoastră știți cât de tare mă doare?”, iar acesta mi-a răspuns, cu blândețea-i cunoscută, „Știu, durerea unei colici renale este a doua după cea simțită de o femeie la naștere!”
Și de atunci, repetându-se din ce în ce mai des, i-am suportat durerea, cenzurându-mi văicăreala și spunându-mi în gând: „Dacă o femeie, cât e ea de plăpândă, suportă o durere așa de mare, eu, bărbat fiind, prin construcție mai rezistent, să mă plâng de o colică renală?”
Credeți-nu credeți, durerea suportată de un poet atunci când scrie trimite la cea a „Facerii”!…
Dar nașterea și scrisul nu au în comun numai durerea din timpul „săvârșirii”, ci și bucuria simțită după aceasta.
Mi s-a-ntâmplat adesea să mă întâlnesc cu un prieten care, proaspăt tătic fiind, își manifesta bucuria că are un „fiu care-i va duce numele mai departe”.
Ei bine, și din acest punct de vedere, scrierea unei cărți și nașterea unui copil au ceva în comun: „duc numele mai departe”, și copilul, și cartea fiind darurile date fiecăruia de Dumnezeu, averea pe care El i-o dă unui om…
Și totuși, asa cum, atunci când o femeie naște, vorbim de o „bucurie a durerii”, asemănătoare cu a poetului când își scrie cartea, tot așa e și o „durere a bucuriei” pe care copilul sau cartea o provoacă atunci când își iau drumul în lume: copilul căsătorindu-se, cartea dăruindu-se multora, prin tipărire…
Am fost întrebat odată, după ce-mi mărturisisem descumpănirea, de ce nu știu ce să fac – să mă întristez sau să mă bucur – după ce trimisesem o carte la tipar…
Dacă bucuria era înțeleasă și acceptată de mai toți ca „simțământ adecvat situației”, tristețea mulți nu mi-au „aprobat-o”, mulți nu mi-au „acceptat-o”…
Și dacă atunci nu mi-am explicat „dilema” (cum mă sfătuise un prieten), o fac de data aceasta, în speranța că voi fi înțeles.
Poemele, cartea, sunt, pentru un poet, „darul lui Dumnezeu”, „averea”, „bogăția” pe care El i-a dat-o ca moștenire la naștere.
Ei bine, momentul plecării unei cărți la tipar – spre a fi multiplicată și citită de mai mulți – echivalează cu o dezmoștenire a lui, actul semnării contractului având încărcătura „consimțirii”, durerea simțită atunci fiind egalată doar de cea a femeii la naștere, doar de cea a „facerii”…
Am încercat cândva să detaliez fraza de mai înainte într-o discuție elevată avută cu un prieten care se simte „acasă” în poezie, dar fără rezultatul scontat. „Nu te înțeleg, nu pot înțelege cum te poți plânge, cum te poți întrista atunci când trimiți o carte la tipar, când, normal, logic, ar trebui să te bucuri, cum ar face oricine!”, mi-a zis el, puțin dezorientat.
Mi-am strunit nervii, mi-am liniștit sufletul și, simțindu-mă neînțeles până și de un om pentru care poezia este „rugă către Dumnezeu”, m-am retras câteva secunde în mine, tăcând – gest care l-a surprins, dar pe care nu l-a înțeles cum și cât sperasem – și mi-am spus mie însumi, ca o „autoflagelare prin Cuvânt”, precum odinioară Emil Cioran: „Ce să mai cauți printre muritori, când tu cânți din orgă și ei din fluier?”
Dan ROTARU
