Viața bate Poezia: DISTIHUL CU GUST AMAR
Sincer, nu-mi propusesem inițial să scriu despre acest „subiect” (unde e timpul când rubrica purtând același titlu, „Subiecte”, susținută de Florin Mugur în seria „Tomozei” – rămasă „de neatins valoric” până acum – a revistei, se citea cu osârdie și interes?), chit că un eveniment important – Premiile revistei „Argeș”, la care am trudit peste 30 de ani – mă îndrituia s-o fac.
Fără a abandona modestia ce ar trebui să-i caracterizeze pe cei din lumea noastră, a celor ce trăiesc și lasă un semn că o fac prin Cuvânt, pot spune că sunt redactorul care a lucrat cei mai mulți ani în redacție, sub conducerea tuturor redactorilor șefi pe care i-a avut în timp publicația, înafara lui Dumitru Augustin Doman: Mihail Diaconescu, Ion Popovici, Gheorghe Tomozei, Sergiu Nicolaescu, Călin Vlasie și Nicolae Oprea…
Renunțasem să scriu (și să-i ignor) și să nu pun la suflet urâțenia sufletească și impolitețea organizatorilor manifestărilor de a nu-i invita pe cei, puțini, rămași în viață care și-au legat destinul de revista „Argeș”: Ileana Mălăncioiu, Dan Cristea, Doru Moțoc, Elisaveta Novac, Lucian Cioată și eu.
Am așteptat, așadar – în scris, dacă nu telefonic – deși mă așteptam că nu va veni, invitația, dar probabil că străzile Piteștiului sunt atât de întortocheate, încât și azi caută poștașul strada pe care locuiesc…
În paranteză fie spus, nu aveam nicicum nevoie de vreun „Premiu Argeș „, acesta fiindu-mi acordat în 1971, pentru volumul „Plânsul oglinzilor”, juriul fiind condus, atunci, de Nichita Stănescu, nu de un fitecine…
Acum nu mai pun la inimă acest gest pe care, oricât de mult m-aș căzni, nu-l înțeleg, atitudinea celor care diriguiesc treburile revistei fiind, din câte mi s-a spus, „de așteptat”…
Dar, pentru că nu mi-au plăcut niciodată „vorbele spuse pe la colțuri”, îmi permit să le pun aici, în văzul lumii literare, două din zecile de întrebări pe care voiam să li le pun în sala în care câțiva „curteni de casă” (și „de-ai casei”) s-au gratulat reciproc (așa s-a auzit) – pentru că așa „dă bine” la asemenea evenimente, nu? – pe parcursul câtorva zeci de „minute pierdute”:
Prima: „Argeș” e o revistă „națională care apare la Pitești”, cum frumos și complet îi definea statutul fostul redactor șef al seriei ce-i poartă numele, Gheorghe Tomozei, sau una „de casă”, „de gașcă”, „de familie”, fie ea și literară?
Dacă nu, de ce nu se poate găsi la chioșcurile de presă, spre a fi cumpărat, măcar un exemplar?
A doua, sugerată mie de un „intelectual de clasă” din Pitești, căruia, respectându-i dorința, nu-i dau numele: dacă „Argeș” e „revistă de cultură” – nu numai literară – , de ce în paginile ei nu-și găsesc locul dezbateri despre școli, biblioteci, muzee, teatru, arhitectură urbanistică etc?
Și cu asta gata! Și așa cred că am scris prea mult despre ceva care nu merită să-mi toace viața și nervii!
Mai am de scris, și teamă mi-e că nu-mi va ajunge timpul…
Degeaba încerci să le predai surzilor lecții de muzică și orbilor ore de pictură!…
Mi-amintesc că poetul Miron Cordun avea un distih, luat din „folclorul nou” de atunci, pe care, cu zâmbetu-i ironic, obișnuia să mi-l spună: „Spune, Argeș, spune tu/ cum a fost și cum e-acu’!”…
Închei, ironic, bineînțeles, împrumutându-i-l, parafrazându-l și adaptându-l la evenimentul care, prost organizat fiind, în loc s-o unească, a semănat dihonia în lumea culturală a orașului: Spune, „Argeș”, ce-ai fost tu/ și ce ai ajuns acu’!…
Dan ROTARU
Pentru delectarea dv., iată linkul de youtube cu organizarea acestei manifestări:
