Viața bate Poezia: De luat aminte!
“Ce faceți?”, m-a întrebat zilele trecute un om, un vecin despre care nu știam până atunci că mă citește și mă prețuiește, iar, în adâncul sufletului lui, mă consideră prieten.
“Ce să fac, domnuʼ V., mă iau cu una, cu alta, mai scriu, mai citesc, ba o plimbare, ba un dialog cu oameni ca dumneavoastră, de la care am ce învăța”, i-am spus.
A încruntat puțin din priviri, s-a uitat lung la mine și mi-a zis: “Dumneavoastră – de la mine?”
Nu i-am spus decât: “Da, bineînțeles”, și „ne-am luat cu altele”, de la greutatea de a traversa strada chiar pe zebră până la mucurile de țigară sau cojile de semințe și flegmele care “decorau” trotuarul, semn al „trecerii omului spre maimuță”…
Invers, adică.
… “Mă iau cu viața”, asta fost expresia, rostită de mine automat, care mă chinuie de atunci.
Căci ce facem, în definitiv, zi de zi? „Ne luăm cu viața!”
Ne trezim după o noapte de somn sau de nesomn, ne facem cele trebuincioase trupului, ne bem cafeaua, unii ca mine sunt „strigați la apel” de masa de scris, alții, de treburile zilnice…
Doar suntem, fiecare, cetățeni, nu?
Ne chinuie timpul.
Nu găsim, oricât am căuta, “clipa cea repede” căreia să i ne dedicăm în totalitate, trup și suflet, măcar o dată în viață…
Ne crucificăm pe timp, ne împrăștiem în toate punctele cardinale și ne străduim să fim “în pas cu lumea”.
Luându-ne cu viața…
Menirea noastră este aceea de a trăi, de a visa, nu?
Adesea, însă, ne pierdem în mărunțișuri și ne paște pericolul de a nu ne mai putea regăsi sau re-culege niciodată.
Fiecare zi devine o experiență extraordinară – și inedită în felul ei – de a fi noi înșine sau de a fi alții…
Trăim „între noi și noi”, dar și „între noi și alții”.
Căci, după o zi, la „bilanțul de seară”, indiferent de vârstă, suntem alții, nu cei de dimineață.
Mai bătrâni, mai disperați uneori, mai fără speranță altădată.
Și chiar dacă n-avem nimic a ne reproșa, ne trezim că ne suntem datori nouă înșine cu noi înșine.
“Ne luăm cu viața”…
Fiecare zi, fiecare ins întâlnit poate fi o ispită, o „capcană” în care dacă “vom cădea”, vom fi alții sau nu vom mai fi deloc.
Ne chinuiesc îndoielile, ne amuză ratările și așteptăm ziua de mâine, „să ne luăm iar cu viața”…
“În miezul activităților voastre cele mai intense, opriți-vă o clipă ca să luați seama la suflet!”, spune undeva Emil Cioran.
Dar, vă întreb eu pe dumneavoastră, prietenii mei, o facem noi atât de des pe cât ne-o impune sufletul?
„Ne luăm zilnic cu viața”, dar uităm, cu zilele, sufletul!
Și, la urma urmei, asta contează: sufletul!
Dureros de târzie constatare!
Uneori prea târzie…
Dan ROTARU
