Viața bate Poezia: D’ALE CĂRȚII
Ieri, când, ca de fiecare dată, intrasem în „durerile facerii „, voiam ca azi – devenind, pentru câteva minute, din poet, sociolog – să scriu despre viitoarele alegeri.
Începusem să-mi schițez în minte unghiurile de abordare, traiectoria analizei, capitolele unei activități de patru ani a viitorilor „aleși” – oricare ar fi aceia, de orice vârstă sau culoare politică – pentru că, nu-i așa, deși locuitorii ei vor fi cam aceiași, România va trebui să arate altfel după patru ani…
Dar – și astfel se confirmă încă o dată că „noaptea e un sfetnic bun” – dimineața, m-am întrebat: dacă pe aleși nu-i interesează poeții, atunci de ce m-ar interesa pe mine „aleșii”?
Pentru că, la urma urmei, nu ei îmi scriu cărțile, nu ei mi le editează, nu ei mi le promovează, cartea fiind în ultimul timp un fel de „tămâie” de care mai-marii obștei fug mai abitir decât „dracii” din zicală..
Nu scap prilejul și amintesc că, totuși, unii conducători de județe sau de orașe au rămas în conștiința colectivă sau individuală și prin ceea ce au făcut pentru cultură, numele Gheorghe Năstase, de care se leagă cea mai bună „serie” din istoria revistei „Argeș”, „Seria Tomozei „, stând mărturie…
Așa că, în final am decis să scriu – cum e normal și legitim, în fond – despre carte, despre câteva „d’ale cărții”, cu avatarurile pe care le incumbă ea, de la scriere până când ajunge, prin mijloace uneori stânjenitoare pentru scriitor, în mâinile cititorului, căci despre difuzarea acesteia în librării nu se mai poate vorbi din păcate, „accesul” poetului la rafturile acestora echivalând uneori cu intrarea într-o mănăstire a unui credincios îmbrăcat în slip…
Cei care suferă de „boala scrisului” știu ce vreau să zic!..
Și asta-mi ajunge!..
Fac aici o mică paranteză și reproduc cuvintele unui scriitor piteștean, Marin Ioniță, care se plângea că nu se poate mișca prin casă din cauza „depozitelor” de cărți proprii, tipărite grație unor sponsori, dar rămase nevândute…
Și cum despre toate, multe, ce pot fi „d’ale cărții”, se poate scrie multe, mă rezum la a creiona atât de hulita „cenzură”, invocată, din păcate, ca vinovată de „insuccesul la tipărire” a unor cărți mediocre, cenzură căreia scriitorii trebuia să-i facă față înainte de 1989, și care începea cu „filtrul” intrării în „Planul editorial” al anului viitor, plan ce avea drept criterii numele și valoarea scriitorului.
Dar, vai!, câți dintre cei care bat azi la porțile „istoriei literaturii” știu că „girul”, „cenzura”, de la includerea în plan și trimiterea la tipar a cărților aparțineau unor directori de editură, ei înșiși scriitori de primă mână, ca Marin Preda, Marin Sorescu, Mircea Sântimbreanu, Florin Mugur, Petre Ghelmez, Mircea Ciobanu, Nicolae Oancea, Nicolae Ioana, Valeriu Râpeanu, Florentin Popescu și alții?
Și că acea cenzură avea drept prim criteriu de acces la tipar al unei cărți, „valoarea ei artistică”…
Pe când, azi, editurile (e drept, nu toate, una dintre cele de salutat, cu care am colaborat excelent, fiind „Alana” fin Slatina), devenite în ultimul timp simple firme, au în vedere nu profitul valoric, ci pe cel financiar, și nicidecum ajungerea cărților în librării, unele rămânând astfel necunoscute din cauza acestui sistem de distribuire păgubos și pentru scriitor și pentru cititor…
Spun asta în cunoștință de cauză, cum se zice, eu însumi fiind mulți ani, (aceasta fiind o obligație și morală și legală a editorilor) consilier editorial, până când am aflat că, ocolindu-mi părerile și viziunea asupra literaturii, sub sigla editurii apăruseră cărți altfel de netipărit, simple încercări poetice…
Nu știu ce va fi, nu știu ce se va întâmpla dacă se va continua la fel, dar tare mi-e teamă că nu va trece mult timp și, urmare a „ocolirii școlii și cărții „, vom ajunge să vedem copii tastând literele (neștiind și neputând așadar să le creioneze) și semnând cu vârful arătătorului pe sticla telefonului sau a terminalului, precum altcândva unii dintre străbunicii noștri, pe coala de scris….
Dan ROTARU
