VIAȚA BATE POEZIA: Beat de Divinitate
Parcă până acum, în aceste zile trăite cu „teama de neant”, niciodată în viață nu am avut atât de clar sentimentul vremelniciei! Pentru că, mai mult sau mai puțin, fiecare (după cum a fost sortit) are la dispoziție un timp, o vreme – mai îndelungi sau mai scurte – în care să-și poată afirma și confirma puterea minții și a inimii.
Mulți așteptau, probabil, din parte-mi, după acești „ani de pandemie – de „meditație la moarte”, cum îi zic eu – o schimbare de ton în viață și în poezie.
„Optimist, așa te vreau, Dane, puțin mai optimist, prea te lași pradă gândurilor rele!”, îmi spunea, mai acum un an, un prieten care, Doamne!, azi nu mai este…
Dovadă că oricât ai fi de optimist, oricât de mult ai iubi viața și ai urî moartea, oricât de mare ți-ar fi „pofta de a trăi” – cum își definea prietenul meu optimismul – , stadiul materiei numit moarte vine, iar de el nu te poate scuti nimeni…
Mă obsedează, de când sunt „cineva” (fie-mi iertat cuvântul, dar eu rămân la ideea că fiecare în felul lui e un „cineva”!), felul cum trec prin viață, ce las în urma mea, și dacă nu cumva, atunci când „va fi să fie”, se va spune despre mine că „am făcut umbră pământului degeaba”…
O vorbă din bătrâni zice că „dacă nu lași în urmă un copil sau nu-ți ridici o casă, ai trăit degeaba”. (Lirismul zicalei m-a înduioșat, dar partea a doua nu mi se potrivește)…
Las, în schimb, în urmă, măcar o carte, măcar o poezie, măcar un vers care să rămână în mintea celor care mă citesc azi, semn al „întâlnirii mele cu Dumnezeu”!
Cei care-mi sunt prietenii de zi cu zi știu ce vreau să zic! Ceilalți, creadă ce vor, eu voi continua să spun că în timpul în care-mi scriu poemele, „mă întâlnesc cu Dumnezeu”!
Știu la fel de bine ca oricare dintre Dumneavoastră că unii din colegii mei de breaslă sărbătoresc „întâlnirea cu Cuvântul” închinând un pahar de vin sau de tărie…
N-am scris, „spre rușinea mea”, niciodată, un vers, o frază „la un pahar”!
Dar asta nu înseamnă că nu pot spune că atunci când stau de vorbă cu Dumnezeu, nu sunt „beat”…
„Beat de divinitate”, așa mă simt, amețit într-atât, încât nici nu știu dacă sunt sau nu sunt, dacă trăiesc sau nu trăiesc…
Poezia e urma sau dâra lăsată de Dumnezeu în mine.
Și dacă urmele Lui sunt în ultimul timp din ce în ce mai dese și mai apăsate, asta confirmă că I s-a format și Lui „reflexul de a-mi mântui sufletul prin poezie”…
O furtună a sufletului este orice poem ce-mi poartă semnătura!
„Orice luciditate este o pauză a sângelui”, scrie undeva Emil Cioran.
Orice „beție” a mea este o „tulburare a sângelui”, zic eu.
Căci da, în acele momente, eu însumi mă descopăr în cele mai adânci straturi ale sufletului, straturi care, altfel, ar rămâne străine de voluptatea trăirii… Cu fiecare cuvânt pe care-l scriu, îmi dibuiesc adâncurile sufletului. Cele știute și cele neștiute. Și-n fiecare vers îmi celebrez clipa, sperând, de fiecare dată, că nu va fi ultima… Este, ceea ce citiți aici, o scamă de optimism, a cărui absență mi se tot impută, nu?
Cu fiecare poem pun rămășag cu lumea. Și dacă-l voi câștiga sau nu, aceasta tot numai Dumnezeu știe! Căci între ce cred eu despre ce scriu și ce cred alții, e o mare diferență…
Un scepticism al vremelniciei, de care aminteam la început, mă supune cu fiecare cuvânt scris. De aceea și simt nevoia de a-mi anunța prietenii când „vine” sau când „sunt cu Dumnezeu și-mi dictează poemele”, gest imputat mie până acum de multe ori, sub pretextul deranjului…
Iar dacă „El vine” la intervale mai mari sau mai mici, asta e un semn că filosoful are dreptate atunci când afirmă că „Până și Dumnezeu gândește în fragmente; în fragmente absolute.”!
El, numai El e pretextul absolut al Poeziei! Semnate de mine sau de alți confrați… Și, măcar pentru aceasta, cât voi trăi, voi spera că Poezia poate salva lumea!
Dan ROTARU
