Viața bate poezia: Alegerea spiritului
După câteva „plimbări ale spiritului“ prin lumi care „nu-mi vin“, nu-mi sunt pe măsură, revin în „grădina“ mea, la uneltele şi la parcela mea de suflet, acolo unde mă simt „în apele mele“ şi unde cuvintele rodesc metafore şi sentimente pure şi netrucate…
Şi, ca să fiu sincer, gestul revenirii li-l datorez şi unor prieteni (nu puţini), cititori sinceri, cum ar fi, de exemplu, ca să amintesc numai doi, doctorul Anatolie Luca şi economista Doina Toderiţă, primul, căruia-i port respect şi pentru că-i ştiu de-o viaţă preocuparea pentru suflet, ca medic, spunându-mi clar că lumea asupra căreia m-am aplecat într-unul din eseurile anterioare nu mă prinde, după cum rolul meu de „moralist“, de „moralizator”, de „corector de tare sociale şi comportamentale” nu este luat în serios de cei care ar trebui să-l înţeleagă.
Revin, aşadar, la temele mele, în care mă mişc şi mă simt ca acasă: suferinţa, durerea, tristeţea, nefericirea, stări atât de des întâlnite sau citite, în ultimul timp, pe chipurile, în privirile sau în vorbele semenilor.
Sunt liber s-o fac.
Dar, sincer, mă simt obligat, ca om, s-o fac.
Dacă n-aş face-o, m-aş simţi propriul abandonat, propriul „exilat în mine”, şi nu mi-aş putea semna viaţa decât cu sentimentul că sunt un „plagiator”.
Plagiator al constatărilor, al trăirilor altcuiva.
Îmi reproşez, recitind ce am scris în unele eseuri, poate din dorinţa de a mă plia unor recomandări venite din partea unor cititori de altă factură sufletească, îndepărtarea de suferinţă, îmi imput liniştea pe care am afişat-o (chiar dacă în fiinţa mea n-o purtam) ca reflex al tristeţii din lume.
Îmi iert totuşi unele accente de ironie, de „haz de necaz“, pentru că ştiu şi cred în prezenţa lor ocazională în registrul eseistic pe care-l semnez şi mi-l revendic… Spun acestea, ştiind că, dacă mintea poate avea un lapsus, inima, sufletul – niciodată!
Aşa că, oricând m-aţi trezi, la orice oră din zi sau din noapte, aş găsi imediat o „rezervă de tristeţe” căreia să-i creionez licărirea în suflet.
Repet: e atâta tristeţe, e atâta durere, e atâta suferinţă în lume, încât teama unui prieten că va veni un timp în care voi fi „epuizat“, „expirat“ este ceva de domeniul irealizabilului, al absurdului.
Din păcate!
„N-ar trebui să scriem (…) decât ca să spunem lucruri pe care n-am îndrăzni să le destăinuim nimănui“, scria, undeva, Emil Cioran.
Şi când şi într-un fel în care am fi siguri că ar fi înţelese exact cum au fost receptate şi simţite, aş adăuga eu.
Ceea ce voi şi face.
Şi dacă în jurul meu percep a fi două feluri de spirite, unul, adormit, altul, treaz, prefer, cu toate consecinţele pe care le voi îndura, să-l practic pe al doilea…
Altfel n-aş fi eu Dan ROTARU….
