Într-adevăr, e neştiut de nimeni şi uitat de lumea literară, căruia încă nu s-a aflat unde i-au putrezit oasele, deşi în perioada de glorie artistică era înconjurat de către scriitorii de marcă ai epocii interbelice. Doar în perioada interbelică era cunoscut şi respectat pentru romanţele, madrigalurile şi epigramele cu care-şi etala harul literar, până când o boală neurologică a spulberat iluziile celor care credeau că nefericitul poet, născut în anul 1889, va umple golul lăsat în literatură prin dispariţia lui Eminescu. Nu s-a întâmplat aşa. Cruntul destin l-a urmărit până la sfârşitul zilelor.
A trăit într-o lume numai de el ştiută, singur declarându-se „fără domiciliu, bolnav, gol şi flămând“. Contemporanii îl vedeau la uşa celebrei cafenele „Capşa”, al cărei răsfăţat client fusese şi el, aşteptând mila vreunui confrate să-i ofere o ţigară şi câţiva bănuţi.
Colaborase la ziarul botoşănean „Îndrumarea“ cu amintiri de pe front, la revistele: „Convorbiri literare“, „Cuvântul liber“, „Universul literar“, „Luceafărul“. În anul 1920, Societatea Scriitorilor Români i-a acordat premiul „Ion Pavelescu“ pentru sonetul „Afrodita“.
De la nefericitul poet ne-au rămas (dar s-au pierdut) volumele de versuri „Pe gânduri“ (1920), „Revolta zeilor“ (postum, 1946).
Într-o vreme când romanţele făceau deliciul unei lumi mai puţin stresată ca-n zilele noastre, când nu pătrunseseră moravurile periferiei occidentale în educaţia tinerilor, când nici blugii zdrenţuiţi nu existau, nici manelele nu erau atât de căutate, erau în vogă romanţele lui Ionel Fernic pe versurile eroului relatării noastre, Arthur Enăşescu. Printre ele, celebra „Balada crucii de mesteacăn”.
Cruce albă de mesteacăn,/ Răsărită printre creste, /Cine te cunoaşte-n lume, /Cruce fără de poveste?// Peste braţele-ţi întinse/ Din poiana fără flori,/ Uneori se-apleacă-n noapte/ Cârdurile de cocori.//
Şi-n tăcerea nesfârşită/ Sub arcadele de brad,/ Nu s-aude decât plânsul /Cetinilor care cad.// Cruce albă de mesteacăn /Biciuită de furtuni, /Peste lemnu-ţi gol, doar luna/ Pune albele-i cununi.//
Ca de-o mână nevăzută/Slovele-ţi se şterg de ploaie;/Tot mai mult te bate vremea,/ Vânturile te îndoaie…//Şi ca mâine fulgii iernii/ Te vor prinde-n a lor salbă, /Şi vei dispărea din lume/ Cruce de mesteacăn albă.//
Sfântul îngropat sub tine/Cine-l va mai şti de-acum, /Cruce albă, rătăcită /Lângă margine de drum? //Braţele-ţi de vânturi smulse/ Se vor pierde pe poteci,/ Numai brazda de ţărână/ Nu-l va părăsi pe veci.
Mulţi ani şi numeroşi cântăreţi au interpretat romanţa pe versurile necunosctului poet.
„Sfântul îngropat”, pe care „numai brazda de ţărână/nu-l va părăsi pe veci”, e soldatul român căzut la datorie pe fronturile Primului Război Mondial. Soldat a fost şi Artur Enăşescu pe frontul de la Oituz, în tranşeele căruia a scris aceste duioase versuri.
***
Meritul scrierii acestui articol revine d-lui Vasile Ghiţescu, din Piteşti, care mi-a încredinţat vestita „Baladă” scrisă de mâna tatălui său, învăţătorul Vasile Ghiţescu. Împreună cu soţia sa au slujit învăţământul primar în satul Băbana, jud Argeş, până la vârsta pensionării, urmându-le exemplul fiul lor, Vasile V. Ghiţescu, fost profesor de limba şi literatura română la liceul I.C. Brătianu, din Piteşti. Mulţumim, domnule profesor!
Gheorghe MOHOR
Videoclipuri: youtube/Electrecord
