23.2 C
Pitești
21 iun. 2024

Un sat din Mușcel pe vremea lui Cuza

Un sat din Mușcel pe vremea lui Cuza

După ce în 2011 a publicat romanul de istorie imediată LUNGI TĂCERI DE FIECARE ZI, Victor Panduru se îndreaptă din nou spre vremuri mai adânc apuse și, în 2019, îi apare DEPĂRTAREA ERA TOTUȘI SENINĂ cu acțiune în 1864, având personaj principal un fost rob țigan pe moșia Pădurețu din comuna Coșești, aparținând Mânăstirii Aninoasa din Valea Bratiei.

Încurajat de aprecierile față de înscrisurile vechi făcute de cunoscuta cercetătoare Constanța Vintilă-Ghițulescu, care scotea în evidență farmecul deosebit al limbii române vechi, cu influențele ei neo-grecești, slavone și turcești, Victor Panduru începe aducerea în prim plan a acestei limbi, care, din nefericire, a trăit în beznă multe secole, nefiind scrise în ea opere literare, rămânând șlefuită doar de popor într-un folclor deosebit de valoros. Existând riscul ca prin această abordare să creeze o barieră lingvistică pentru cititorul de azi, Victor Panduru a recurs la modalitatea întocmirii la sfârșitul cărții a unui glosar explicativ, modalitate agreată dintr-un început de cunoscutul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, care s-a opus propunerii de scoatere a arhaismelor din text, susținând apariția unui roman de limbă, după propria expresie.

Mai târziu, într-o cronică apărută în revista BANCHETUL din Petroșani, și-a argumentat pe larg susținerea, reținând că ,,autorul folosește un limbaj arhaizant, bun pentru filologi, pentru iubitorii de limbă în general. Victor Panduru nu preia, însă, direct procedeul lui Eugen Barbu și, nici nu țintește către rafinamentul stilistic al lui Silviu Anghelescu din CALPUZANII. Dânsul inventează o limbă română coerentă, refăcând arhaisme și rulând des vocabule din vorbirea locală. Este o laborioasă, migăloasă reconstrucție, din care înțelegi că, de fapt, autorul traduce, oarecum, expresii de limbă actuală în echivalente arhaice, reface limbajul arhaic la nivelul expresiilor de limbă… Nu știu cum va fi parcursă lectura de către cititorul obișnuit, cu instrucție medie, dar pentru filolog este o încântare, putându-se compara arhaismul cu echivalentul actual mai ales la nivelul expresiilor, acele forme fixe de limbă ce sunt descompuse și recompuse de către autor. Această muncă laborioasă (și migăloasă repet) este dusă mai sus de vocabular, la sintaxă, iar întorsăturile de frază, care te obligă să revii pentru acorduri…procură o lectură atractivă, în fond, pentru că te atrage și conținutul și forma.”

Cartea s-a bucurat și de atenția valorosului nostru critic literar Aureliu Goci care în prestigioasa revistă ROTONDA VALAHĂ scria: ,,Autorul ambiționează lucruri mari în ceea ce privește discursul narativ, inventând o limbă personală, dacă nu artificială atunci foarte arhaică cu centrul de greutate tocmai pe aceste arhaisme ieșite din limbajul curent și obținând uneori vecinătăți surprinzătoare filologic. Cu toate acestea, este de remarcat că Victor Panduru este un istoric competent chiar dacă idealizează istoria trecută prin personaje umile… Romanul rămâne foarte interesant și prin faptul că amestecă autenticitatea cu artificialul până acolo încât la final apare și un Glosar de termeni care se cer explicați”. ,,Autorul surprinde plastic epoca, până la amănunte de intensă documentare cu virtuți de istoric, dar practică o acribie de filolog în construcțiile contextuale de cuvinte cu origini diferite”. ,,Un romancier cu o exactă  viziune istorică și informație riguroase, care iese uneori din propria regulă pentru a realiza o proză estetică, de rafinament și meditație”. ,,Aparent fragilă și spontană, narațiunea apare ca fiind elaborată, și eu cred că arhetipul unui asemenea roman este PRINCEPELE lui Eugen Barbu, deși în lumea lui Victor Panduru lipsește tocmai Princepele ca protagonist dominant. Îl substituie un eu colectiv, un ego comunitar care proiectează autorul în familia tipologică a scriitorilor de talent, cu viziune asupra lumii din vechile cronici ale Vlahiei”.

Într-o scurtă referire la roman, în revista ACOLADA nr. 10/2020, Dumitru Augustin Doman inserează: ,,Victor Panduru, pe care nu-l cunosc, scrie un roman – DEPĂRTAREA ERA TOTUȘI STRĂINĂ, în care vorbește ca la mijlocul secolului 19 și te cucerește”.

Citind romanul, prof. univ. piteștean Radu Nicolae Dobrescu scria pe coperta IV a ediției a II-a: ,,Tumultul zilelor noastre veghează, de multe ori, peste uitările trecutului, până cineva auctorial coboară în timp și rătăcitor printr-o istorie tulburătoare începe scormoniri legate de întâmplări, dar și de găsirea vechilor semințe din care a răsărit limba română modernă și printr-o căutare carteziană, le descoperă sădite cu împrumuturi din slavonă, turcă sau neo-greacă, într-un farmec aparte de care te îndrăgostești imediat, după cum ne face să credem Victor Panduru, poposind în sublimul identitar al anului 1864 atunci când Alexandru Ioan Cuza, locuind în fapte de bine, împovărat de grijile zidirii tânărului stat românesc, înfăptuiește multe reforme, animat de dorința schimbării chinurilor în virtuți, susținut de minți luminate, dar și de oameni simpli, asemenea personajului principal, un om sortit de providență să poarte un handicap, pentru care de multe ori este aruncat la marginea omenie, până când într-o zi cu sprijinul ales al unora descoperă că o depărtare care i se păruse de multe ori gură deschisă spre blestem se poate încărca senină cu făgăduințe de bine”.

                                                                                               Cristina MILIARE

Related Articles

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

URMĂREȘTE-NE PE REȚELELE SOCIALE

11,000FaniÎmi place
2,350AbonațiAbonați-vă
- Advertisement -spot_img

NOUTĂȚI

Mentenanta site | Realizare magazin online | Administrare site