Supliciul de a fi șofer
Se zice îndeobște – deși zicala nu-și probează uneori adevărul – că „Haina îl face pe om”.
„Îl face” – cu ghilimelele de rigoare – așa ar trebui „articulat” verbul cu pricina, că „făcut” omul rămâne „așa cum l-a făcut mama lui”, oricâte eforturi ar depune după aceea familia și profesorii lui!
Cu toate că, dacă stau și mă gândesc bine, aducându-mi-i în memorie pe unii dintre cei întâlniți în viață, sunt destule cazurile când, „oricâtă carte ar băga în ei”, sunt oameni de care „nimic nu se lipește”, care rămân „așa cum i-a făcut mama lor”, la orice vârstă, în orice situație.
Se zice, așadar, că „haina îl face pe om”.
Extinzând puțin aria și situațiile în care adesea e pus sau supus acesta, aș putea spune că și „mașina îl face pe om”…
Fals!
Mie-n sută fals!
O recentă „escapadă de duminică” până la mănastirea Bistrița, din Vâlcea, pe o șosea supraaglomerată, m-a convins, dacă mai era cazul, că „nu mașina îl face pe om, ci invers”, atunci când situațiile în care e pus acesta în trafic îl fac „să-și dea arama pe față”.
Mi-amintesc că am mai scris, cu câțiva ani în urmă, despre o situație al cărei „erou” era un „jmecher” cu o mașină „bengoasă”, primită cadou de la părinți atunci când, după câțiva ani de încercări ratate, reușise să-și ia cu 5 bacalaureatul.
Revin, deși nu o fac cu plăcere, la drumul făcut de la Horezu la Pitești.
Coloană de mașini pe câțiva kilometri, șoferi care conduceau, cum era normal, atenți la cei din față și la cei din spate.
Numai că, vai!, câte unul din „zmeii șoselelor” – care cred că orice polițist poate „să închidă ochii” atunci când e mituit cu câteva sute de euro – depășeau în „ac de păr”, ca, odinioară, Sena, la Imola, aveau să mă convingă că zicala ar trebui să sune astfel: „omul face mașina!”.
Asta pentru că, indiferent de marcă, de preț, de putere, de județul în care era înmatriculată mașina și de vârsta celui de la volan, cei care le conduceau aveau ceva în comun care duce la „inversarea” zicalei.
Inconștiența și lipsa oricărui dram de respect față de colegul de trafic, o mârlănie de „jmecher” căruia nimeni nu-i poate face nimic, dar care-i „face” pe toți, sunt numai câteva din ceea ce-i „pune în aceeași oală”, care pute a lătúri de aruncat pe șanțul de pe marginea drumului.
Intrigat de situație, am fost foarte atent și la plăcuțele de înmatriculare care-mi arătau că, fie că erau de Vâlcea, de Argeș sau de București, ceea ce-i caracteriza pe toți cei care, depășindu-mă, îmi aruncau zâmbete batjocoritoare, era această mârlănie pe care nu o voi „aproba” niciodată, nici ca șofer, nici ca pieton, cât voi fi în viață..
Așadar, de vârste sau sexe diferite, cu mașini cu prețuri și puteri diferite, din județe diferite, toți o probau atunci când, inconștienți de ce se putea întâmpla, după ce depășeau pe linie continuă, puși fiind în situația de a fi striviți de cei care veneau regulamentar pe celalalt sens, „îți luau fața”, reintrând în rând.
Sincer, îmi venea să-i forțez într-un fel să tragă pe dreapta și să le spun doar atât: „Domnule, dacă vrei să mori, trage de volan și întră în râpă, dar nu-i omorî pe alții!”
Oricum, cu asemenea „colegi de trafic”, numai de plăcere nu poți conduce pe drumurile noastre ajunse și așa într-o stare de plâns!
„Din viață trebuie să facem un sonet – sau să ne spânzurăm”, zice undeva Emil Cioran.
Asemenea oameni nu vor putea face niciodată un sonet…
Dan ROTARU
