Sonetul sufletelor de schimb
Atâtea suflete duceai pe umeri,
că-i auzeam sub ele cum se rup:
rămase de o vreme fără trup,
nici nu puteai pe toate să le numeri.
Le pregăteai încet de întrupare
și retrăgându-te cu ele-n gând,
doar cu agheasma le spălai, pe rând,
sfințindu-le cu o cuminecare.
Ții minte că se întâmpla mai ieri,
pierzându-ți sufletul, pe-al meu să-l ceri,
deși știai că tu erai zeiță,
iar eu păgân de cea mai joasă spiță,
dedat la poezie și plăceri,
dar travestit într-un creștin de viță?
Dan ROTARU
CITEȘTE ȘI:
