Scriitorii sunt şi ei oameni…
…Şi nimic nu le este străin din tot ce este omenesc. Istoria literară a consemnat în ce măsură au fost stimulate ori afectate operele scriitorilor noştri de puterea viciilor, fiind predispusă a-şi „îmbogăţi” comportamentul cu tentaţii şi senzaţii nepotrivite sufletului şi sănătăţii trupului. În această cumplită capcană a pătruns o parte a lumii literare, după cum aflăm din propriile mărturisiri, din jurnale şi corespondenţe, din amintirile celor care i-au cunoscut.
Pe autorul „Jocului secund” l-a prins soţia cu cocaină: „Tremurând de frig, mărturisea doamna Gerda Barbilian, în volumul „Ion Barbu – amintiri” , am pus mâna în buzunarul paltonului lui. Am dat de o cutie rotundă şi fără să mă gândesc la ceva rău, am scos-o afară. Însă tulburarea vădită a lui Dan m-a făcut bănuitoare. Am vrut să aflu ce este înăuntru, iar el mi-a spus un singur lucru: cocaină!” Poetul avea să recunoască: „Printr-un prieten căutasem drogul. Mi-a dat o stare de euforie, de eliberare. Mai pe urmă mi l-am procurat din când în când ca să uit de mizeria sufletescă, în care mă zbăteam, dar nu am fost niciodată dependent de el”.
În urma unei aventuri galante „la ceas dedus”, alături de o nemţoaică la un hotel berlinez, acelaşi Dan Barbilian a fost astfel sedus, încât i-au ieşit din portmoneu 3000 de mărci! Dar l-a iertat soţia, Gerda Barbilian, după ce i-a aflat relaţiile amoroase: „Sigur, am fost geloasă, dar nu să-i fac scene”, mărturisea doamna, într-un interviu: „Normal că, atrăgând atenţia, nu putea rămâne în umbră. Era vivace, avea ochi sclipitori, nu era un molâu, iar eu ştiam că trebuie să rezist. Am fost mândră de el”. (Gerda Barbilian: „Amintiri”).
Şi doamna Alice Vera trecea cu vederea pasiunile amoroase ale soţului, nimeni altul decât ilustrul enciclopedist, critic şi istoric literar, George Călinescu. Îi erau iertate chiar şi capriciile şi atitudinea autoritară, uneori chiar exagerată: „Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: mâncarea, cumpărăturile, procurarea lemnelor, el fiind foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de nimic altceva.
Noaptea citea, dimineaţa şi după amiaza scria. Uita să şi mănânce”, mărturisea iertătoarea şi răbdătoarea-i soţie, al cărei devotament faţă de critic a contat enorm la desăvârşirea colosalei opere. Apariţia masivului volum „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a uimit lumea literară contemporană, elogiindu-l pe autor ca pe un erou legendar.
Un mit, o legendă, un vis ce s-a stins odată cu ivirea zorilor unui viitor strălucit, un vlăstar răsărit de pe plaiuri moldave, Nicolae Labiş s-a stins la numai „douăzeci de ani şi încă unul”, strivit între fiarele unui tramvai, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, moartea survenind peste 12 zile. Unii susţin că poetul s-a dezechilibrat afându-se sub influenţa alcoolului, alţii că a fost împins între vagoane de către oamenii securităţii. Colegii de la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, din Bucureşti, printre care şi regretatul scriitor Marin Ioniţă, remarcaseră imprudenţa poetului de a accepta anturajele aşa zişilor prieteni. Poetul „luptei cu inerţia” a rămas doar o amintire frumoasă, cum îi mărturisea colegului şi bunului său prieten, Aurel Covaci.
Deşi Mircea Eliade cercetase mai mult ca nimeni altul Istoria şi filozofia religiilor, nu a fost uşă de biserică. Iată ce scria în al său „Jurnal portughez”: „Mă întreb dacă puterea mea de creaţie nu este sleită de atâtea abuzuri şi mai ales de neurastenia care mă încearcă de câteva luni”. Este vorba, zic exegeţii savantului, despre „abuzuri erotice”. Apoi, scriind despre „imensa monotonie a desfrânării”, în 1942 se întreba: „Ce-am lucrat în luna iulie? Mai nimic!” Si totuşi, filozoful român este autorul a 30 de volume ştiinţifice, iar opera-i ştiinţifică şi literară însumează peste 80 de volume, la care adăugăm jurnalele intime şi manuscrisele rămase după decesul său, în 1998.
Emil Cioran, atât de auster şi sărac toată viaţa, cel mai mare stilist al literaturii franceze după Flaubert, se destăinuie: „Un vid ce pustieşte spaţiul şi de care doar alcoolul ar putea să mă apere. Dar alcoolul îmi este interzis, toate leacurile îmi sunt interzise. Şi totuşi încă mă încăpăţânez. Nu pot să scriu fără stimulente. De când îmi sunt interzise, producţia mea a căzut la pământ“.
Se vorbea că şi scriitorul cu blazon de aristocrat, Mateiu I.Caragiale, fiul dramaturgului I.L. Caragiale, rareori rezista ispitei de tutun, alcool şi femei.
Despre poetul Şt. O. Iosif, Eugen Lovinescu spunea că acesta „înmulţea chefurile până la a fi transportat acasă în neştire”. Aşa s-a stins poetul romantic, dar vicios, părăsit de consoartă – poeta Natalia Negru, care, la puţină vreme, s-a măritat cu prietenul de familie, poetul Dimitrie Anghel. În urma unei altercaţii cu proaspăta soţie, acesta şi-a găsit sfârşitul trăgându-şi un glonte în piept, crezând că i-a murit consoarta când mai întâi a împuşcat-o pe ea. Natalia a supravieţuit celor doi poeţi 50 de ani. Povestea este mult mai lungă…
„Nichita Stănescu era un băiat frumos, dar din cauza alcoolului se buhăise, nu mai avea nici dinţi în gură, iar faţa îi era cianotică. Poetul trăgea tot timpul la o cârciumă pe lângă Palatul Elisabeta, acolo unde cânta şi pianistul Johnny Răducanu… Avea doar 50 de ani când s-a stins, măcinat de suferinţele provocate de consumul de alcool”, relata poetul Cezar Ivănescu.
Aşadar, dacă prin excepţie, viciile nu au afectat, ci au stimulat creaţiile literare, numeroşi scriitori şi-au pierdut capacitatea de gândire şi de inspiraţie, chiar şi talentul nativ, apoi sănătatea şi viaţa. Au lăsat, totuşi, ceva în urma lor!
Gheorghe MOHOR
