Cred că niciodată nu am citit ceva mai frumos. Ceva mai plin de înțelepciune și scris cu atât de multă trăire. Îmi pare însă rău că nu am văzut această postare atunci când a fost făcută (după prima finală a lui Robert Glință în care s-a clasat pe locul 8). Ulterior campionul nostru a câștigat un onorant loc 5, la numai patru zecimi de secundă față de primul clasat (adică un timp atât de scurt încât nici nu îl poți vizualiza pe cronometru, e ceva de genul „cât ai clipi!”). Dar, spre deosebire de „marile autorități ale statului”, care au cam ignorat acest succes, românii simpli și în special argeșenii s-au bucurat nespus. Iată trăirile unei mame care a dat totul (afectiv, financiar și timp-viață) pentru ca fiul său să ajungă acolo unde este – printre cei mai buni înotători ai lumii și unul dintre cei mai de succes argeșeni, cu un palmares sportiv impresionant, desemnat de câteva ori sportivul anului și cetățean de onoare al Piteștiului.
… 《 Deși am altele de făcut (…), mi-a dat ghes, din nou, mulțimea de mesaje pe care am primit-o din partea unor oameni cunoscuți sau abia cunoscuți. Mesaje de susținere (înainte de probe), dar și mesaje de felicitare, de apreciere, de încurajare (evident, destinate lui Robert) după finala încheiată pe locul 8 – care, da, raportată la victoriile răsunătoare, unice, spectaculoase, vibrante și fenomenale (nici nu știu ce cuvinte să mai inventez, pentru asemenea prestații și rezultate fără precedent și fără recurent) ale lui David, poate avea iz de „praful de pe tobă”, dar numai cei care încearcă de ani buni să ajungă, doar, la un Campionat Mondial, și nu reușesc, deși muncesc și trudesc, cunosc valoarea imensă a acestui loc 8.
Evident, Robert e cam sătul de această colectă de locuri 8, pe care a tot făcut-o la nivel mondial, de când a intrat la vârsta senioratului – dar nici noi, părinții, familia, prietenii, nici cei care mi-au scris comentarii sau mesaje nu au considerat că nu a fost un câștig (a se citi un loc – extrem de greu de obținut și de valoros, în atare condiții – câștigat). Ținând cont de parcursul lui atât de sinuos, pe drumul performanței, e o minune fiecare participare și fiecare calificare, fără nicio laudă excesivă sau exagerare de dragul de a exagera.
Și m-a inundat un sentiment de valoare sporită, pe măsura ce parcurgeam comentariile și mesajele (la unele am răspuns, la altele sper să o fac cât de curând – vă mulțumesc tuturor, din adâncul inimii și cu nespusă gratitudine!). Pentru că, atunci când succesul este masiv, evident bucuria este atât de mare, încât dă pe dinafară, și, din preaplinul acela de fericire, ies cuvinte de felicitare, de apreciere, de încântare, de exaltare, de susținere și chiar de apartenență, cu mare ușurință și cu mult aplomb.
Dar când succesul nu este cel măsurat într-un titlu sau într-o medalie, sufletul nu este la fel de încărcat de bucurie – ba chiar rămâne acolo… un pic de gol. Și oamenii care pot scoate cuvinte calde, care pot susține, mângâia și încuraja, dând din puținul de bucurie care abia dacă le e lor de ajuns, par cumva… aidoma femeii sărmane din parabola biblică – cea care a dat milostenie doar doi gologani – fiind tot ce avea – , dar care au însemnat mult mai mult decât suma considerabilă pe care bogatul a dat-o – și care nu s-a simțit sărăcit câtuși de puțin prin dispensarea de ea.
De aceea, mi-am zis că trebuie să mă opresc (…) și să-mi manifest recunoștința prin postarea prezentă față de toți cei care v-ați rupt din puțina bucurie și din puținul timp pentru a vă arăta dragostea și prețuirea pentru munca, dăruirea, talentul și efortul dus până la paroxism arătate de acest „copil” al nostru (așa a fost, așa este și așa va rămâne atât timp cât va concura, și nu doar când va câștiga!).
Cred cu tărie că fiecare om vine pe acest Pământ (pe care am convingerea că suntem „doar într-o trecere rapidă și lapidară”) pentru a trăi experiențe proprii, evoluții personale individualizate cumva necesare, serviri și împărtășiri. Suntem, fiecare dintre noi, înzestrați cu daruri unice, speciale. Însămânțați de același Creator, unii venim să înflorim pe câmpii ferite de ochii lumii, alții răsărim în ghivece alese, puse cât mai la vedere, eventual plimbate pe la expoziții, tranzacționate precum bunurile de lux. Dar avem parcursuri diferite, suntem deosebiți, posedăm valori aparte gradate. A raporta un om la un alt om, o înfățișare la o altă înfățișare, a impune o imitare de comportament sau o repetare, la indigo, a unor rezultate, mi se pare cea mai mare greșeală pe care omenirea o tot comite în perioada modernă – și pe care și eu am comis-o, până nu demult.
Și probabil am venit aici anume să mă trezesc, să observ asta și să mă „dez-aliniez”. Și probabil de aceea (slavă-Cerului) mi s-au dat 3 copii! 3 copii născuți din aceiași părinți, crescuți în aceleași standarde și condiții, după aceleași principii mai mult sau mai puțin conștiente, învățate sau moștenite, „corecte” sau „greșite”. Dar 3 copii atât de diferiți! Și iarăși, slavă-Cerului, copii minunați și „dotați” cu toate cele, pentru a-și croi drumul lor pe cont personal. Și iarăși slavă-Cerului că, la un moment dat, mi-a dat să înțeleg treaba aceasta, imperativitatea de a nu compara, utilitatea de a nu impune, obligativitatea de a iubi fără să pretinzi, fără să constrângi, fără condiția unui schimb!
Cine are mai mulți copii știe că este o cale destul de alunecoasă: aceea de a aștepta ca unul să fie asemenea celuilalt – care a putut mai mult, sau care a muncit mai mult, sau care… nu-știu-ce-mai-mult! Dar cel mai adesea cad în această plasă părinții care se tot uită în grădina altora, și le dau drept exemplu copilului/copiilor lor alți copii, îndemnându-i să facă la fel, să fie la fel, să urmeze aceeași cale, să aibe același parcurs.
Da, nu este nimic rău în a urma exemplele bune! Acestea nu numai că ne inspiră, dar ne și forțează să ne autodepășim, să îmbunătățim potențialul nostru la maximul posibil și disponibil! Dar căile nu pot fi imitate! Corpurile vin cu înzestrări total diferite, mințile vin cu grade diverse de înțelegere și procesare, sufletele se nasc ele însele cu străluciri diferite, nevoia de lecții pentru fiecare este, de asemenea, diferită, abilitățile sunt atât de variate și atât de riscant a le forța – a se citi aici diferența de înclinații (unii excelează pe memorare și calcule matematice; alții nu pot ține minte un text, dar crează opere proprii inestimabile), diferența de caracter (pentru un introvertit, oricât de frumoasă i-ar fi vocea, să îl pui să stea în fața unui public îi va da întotdeauna alura de om-hăituit, nu hăruit) – încât riști să lași sechele pe viață, obligând un copil să devină ceva asemenea altcuiva.
Acestea fiind spune, mă opresc (…), reiterând mulțumirea pentru toată susținerea și prețuirea pe care i-ați arătat-o lui Robert și familiei sale, și să fie să avem parte de o finală cu bucurie și fără judecată, în care Robert să fie un David doar într-un sens biblic – dacă e să ne uităm puțin la ce coloși anatomici îi sunt mâine Goliat-ul de învins!
Totuși, orice se va întâmpla, noi, familia, vom primi cu recunoștință, pentru că am înțeles, mai devreme sau mai târziu, că motivul pentru care a venit Robert pe Pământ e doar de Dumnezeu știut, că felul prin care și-l va îndeplini este particularizat, că unica mea datorie, ca mamă, este să îl iubesc la fel de mult, cu sau fără titluri, cu sau fără medalii, că a fost și este un mesager, la fel ca alții care au mai fost și la fel ca cei care acum devin, că și fraților săi le sunt „datoare” cu aceeași iubire, cu același devotament, cu aceeași susținere, că stropii de succes cu care ne-a înrourat zilele sunt la fel de prețioși ca ploile abundente cu care ne răcoresc și astâmpără cei care au fost creați special pentru așa ceva!
Vă mulțumim! Prețuire și iubire, tuturor!
❤️❤️❤️
(Mama lui Robert Glință)
N.R. Text preluat de pe pagina sa de facebook. Vă multumim, doamnă, pentru această lecție de viață. Sperăm să ajungă la cât mai mulți părinți, dar și la autoritățile acestui stat…
Televiziunile și presa și-au făcut datoria, atunci când Robert a devenit campion european. Iată valoarea lui Robert, iată cât de mult ar trebui el mereu apreciat:
