Vieți artificiale ne populează trupul.
Credința-n nemurire ne face să trăim.
Când trântori de elită administrează stupul,
ce mai contează dacă fără folos iubim?
Pustiu sunt, Doamne astăzi, ca-un ochi fără vedere
prin lumea prăfuită a unui târg confuz!
Şomeri de lux îngroaşă talciocul de mistere,
strigându-şi sărăcia la mine în auz.
Să vină anotimpul cu miezul cel mai dulce,
făgăduit pe viață, dar nevăzut nicicând,
În care orice înger visează să se culce,
spre-a se trezi în viața de dincolo plângând!
Invoc întruna ceasul aducător de moarte
ce mi-l îngădui astăzi ca pe-un trofeu suprem.
În timpu-acesta sumbru, cine mai vrea să poarte
pe chip un zâmbet tandru, ca un divin blestem?
Mi-e sufletul, de-o vreme, asa de gol, că pare
un loc unde părinții şi-abandonează fiii,
hotarul unde viața e gata de plecare
ca o himeră stearpă visată de cei vii.
Gata, n-au nici valoare, nici străluciri, arginții!
Niciun complot cu toamna nu a avut final.
Pustiu sunt, Doamne, astăzi, ca-n catedrale sfinții!
Gust disperarea mării strivindu-se de mal.
Dan ROTARU
